Politicile colonialiste ale marilor puteri au lăsat urme pe cât de complexe pe atât de adânci în rândul ţărilor colonizate. Sub pretextul racordării ţărilor nevoiaşe şi “primitive” la sânul marilor puteri, aceste zone, deosebit de bogate în resurse naturale, cultură şi tradiţii, au fost deposedate de numeroase bunuri spirituale şi materiale. Oficial, politica de colonizare s-a încheiat odată cu cel de-al Doilea Război Mondial, iar fostele ţări colonizate îşi puteau exercita dreptul la autodeterminate şi suveranitate. Au existat şi există, însă, voci care susţin că această politică nu s-a încheiat ci ea continuă sub forme mult mai subtile. Aceste idei, mai mult sau mai puţin fondate, nu sunt deloc noi, ele au putut fi auzite încă din anii 60, în plin Război Rece. O faţetă a neo-colonalismului este aşa numitul eco-colonialism. Acest termen nu comportă o definiţie exactă, diverşi autori folosind această expresie în contexte diferite. Desigur, mişcările de protest la adresa celor ce distrug mediul înconjurător nu au întârziat să apară. Numeroase ONG-uri mondiale, unele gigantice precum Greenpeace, se bucură de o influenţă enormă nu doar în chestiuni ecologice, ci mai ales în chestiuni politice ş economice. Aceste mişcări iau uneori forme extremiste, fanatice, violente şi misantrope, unii autori denumind adepţii radicali ai ecologiei “eco-fascişti”. În ce constă noul colonialism? Ce legături există între Hitler şi ecologismul New Age? Vom încerca să ne dumirim în cele ce urmează.
Neo-Colonialismul. Aspecte Economice şi Teritoriale
Deşi termenul de neo-colonialism este extrem de folosit astăzi, acesta apare pentru prima dată la începutul anilor 60. Acest termen era şi este folosit pentru a descrie politica Nordului Global cu privire la Sudul Global. Adepţii teoriei neo-coloniale susţin că ţările prospere şi-au păstrat influenţa în fostele ţări colonizate şi că îşi exercită această influenţa prin intermediul politicii, economiei, dar şi, paradoxal, prin intermediul donaţiilor către ţările în curs de dezvoltare. Acest discurs a fost adoptat iniţial de diverşi lideri politici sau teoreticieni din fostele colonii, ca mai apoi discursul să devină comun şi pentru autori din ţările dezvoltate. În acest sens, extrem de interesant şi de relevant este discursul lui Han Chen-Nan, delegatul Chinei, în faţa auditoriului algerian cu ocazia unui seminar Afro-Asiatic. E drept că acest discurs a fost rostit în 1965, în plin Război Rece, iar China este tradiţionalul aliat al Rusiei. Cu toate acestea, unele date statistice prezentate de Chen sunt de la sine grăitoare.
Concret, Chen prezenta statistici ce atestau că pănă în anul 1965, trei sferturi din resursele minerale ale ţărilor din Africa, Asia şi America de Sud erau controlate de companii americane Pe lângă resursele minerale, extrem de valoroase, companiile americane mai deţineau şi un monopol important în domeniul petrolier. Astfel, în 1961, 93% din exportul de petrol era asigurat de continentele mai sus menţionate, iar cele mai puternice patru companii americane deţineau 70% din această piaţă. În consecinţă, companiile americane obţineau un profit din aceste investiţii private de 4 miliarde de dolari. Continuându-şi argumentarea, Chen relevă faptul că investiţiile americane pe piaţa Asiei de Vest se ridicau la 1.148 de miliarde de dolari, obţinându-se un profit de 845 de milioane de dolari, adică 73%. câştiguri. Pe lângă resursele minerale şi petrolul, o afacere extrem de profitabilă pentru SUA s-a dovedit a fi şi cea a metalelor neferoase sau rare. Metale rare, precum tantal, niobiu sau litiu sunt importate aproape exclusiv din ţări din Africa, Asia sau America Latină, iar 90% din acestea erau direcţionate către SUA. În ceea ce priveşte importurile şi exporturile, situaţia până în 1965 stătea în felul următor: Ghana, pentru a importa un tractor de 30-39 cai putere, trebuia să exporte 3 tone de boabe de cacao în 1955, dar 7 tone în 1962. Brazilia trebuia să exporte peste 2 tone de cafea în 1955, dar aproape 5 tone în 1962. Myanmar exporta, pentru acelaşi tractor, 26 de tone de orez în 1955, dar 32 de tone în 1962. Fixând dobânzi mari, ţările dezvoltate aşezau o povară grea pe umerii ţărilor datornice. Conform statisticilor Băncii Mondiale, datoria a 71 de ţări din Africa, Asia şi America Latină s-a ridicat, în 1962, la 27 miliarde de dolari.
Aceste ţări, neavând capacitatea de a-şi plăti datoriile, recurgau la împrumuturi total dezavantajoase pentru ei, prelungind astfel cercul vicios al împrumuturilor. Printre condiţiile impuse de ţările dezvoltate se numărau eliminarea barierelor comerciale sau protejarea investiţilor străine.
Aceste statistici sugestive prezentate de Chen sunt perfect compatibile cu teoria dependenţei elaborată de economiştii Singer şi Prebisch în 1949. Aceştia susţineau că mărfurile exportate de ţările în curs de dezvoltare îşi pierd în timp tot mai mult din valoare, fiind tot mai greu de a achiziţiona tehnologie pe baza acestor mărfuri. Desigur, aceste date statistice sunt vetuste, însă e important de notat faptul că acest trend mondial nu s-a schimbat radical nici până astăzi, schimburile de mărfuri continuând să se desfăşoare în dezavantajul ţărilor în curs de dezvoltare (Harvez, Kellard, Madsen, Wohar, 2000).
Fără îndoială, colonialismul clasic nu a vizat doar exploatarea resurselor bogate întâlnite în aceste ţări, ci a pus stăpânire şi pe pământurile ancestrale ale băştinaşilor. Exista vreun echivalent modern al acestei practici?
Percepţia asupra Pământului în Contextul Neo-Colonialismului
Politica după care ţările lumii a treia au fost colonizate este prin excelenţă aceea de tipul “primul venit, primul, servit”. Conform filosofului englez John Locke, proprietatea comună, folosită la vânat şi pescuit, nu aparţinea nimănui şi poate fi folosită în mod legitim de către “cei destoinici şi raţionali”, cu alte cuvinte, cei din Lumea Nouă. Cu alte cuvinte, modul în care locuitorii tradiţionali ai acelori regiuni înţelegeau relaţia lor cu pământul şi mediul înconjurător însemna pentru cei din Lumea Nouă irosirea pământului tocmai bun de arat. Aşadar, pământul era împărţit în trei categorii: terra nullius (pământul nelocuit şi nefolosit), pământul comun, şi proprietatea privată. Cuceririle coloniale s-au făcut deci în baza acestui “no man’s land”, terra nullius. (Kohn, Mcbride, 2011).
Aceste practici au un ecou eufemizat şi în timpurile noastre. În urma crizei mondiale din 2008, ţările dezvoltate dar sărace în teren arabil au căutat soluţii avantajoase pentru a suplini lipsa de hrană, căutând să ia in arendă teren arabil în alte ţări. Ca urmare a acestor practici, Organizaţia pentru Hrană şi Agricultură (FOA) a Naţiunilor Unite a finanţat un raport ce relevă faptul că peste zece mii de hectare de teren arabil din Africa a fost arendate de diverse ţări sau companii private. Directorul general al FOA, Jaques Diouf, trăgea un semnal de alarmă, spunând că aceste tranzacţii au un pronunţat caracter neo-colonialist. Pentru a întări această idee, preşedintele companiei Sud-Coreene, Daewoo susţinea că firma sa a achiziţionat drepturile de a folosi 44% din terenul arabil al statului Madagascar, argumentând că pământul e oricum “neatins” (Kohn, Mcbride, 2011).
Eco-Colonialismul
După ce am văzut cum unele practici moderne pot fi catalogate drept noi metode de colonialism, e interesant de discutat despre un set de practici moderne, globaliste, ce pot fi considerate o subspecie a neo-colonialismului, şi anume eco-colonialismul. Termenul de eco-colonialism nu are o definiţie precisă, este mai degrabă un termen flexibil, folosit de autori pentru a descrie diverse practici îndreptate spre ţările în curs de dezvoltare. Însă în orice context ar fi folosit acest termen, un punct rămâne fix: acela că o populaţie sau mediul înconjurător este afectat.
Se pot stabili trei mari tendinţe:
-
Atunci când unele corporaţii sau companii multinaţionale deschid fabrici sau dezvoltă industri ce pun in pericol mediul natural în ţări subdezvoltate sau în curs de dezvoltare (Harper, Rajan, 2004)
-
Un subtip al primei definiţii. Sunt acele practici în care recoltele folosite pentru biocarburanţi,spre exemplu, aduc consecinţe nefaste pentru populaţiile băştinaşe. (Harper, Rajan, 2004; Soomin, Shirley, 2009).
-
Al treilea tip presupune “conservarea coercitivă”, în care populaţii indigene sunt mutate sau marginalizate pentru a nu pune in pericol eco-turismul sau safariurile. (Harper, Rajan, 2004; Babie, 2010)
În aceste condiţii, Sudul Global este o resursă de materii prime dar şi o “chiuvetă” în care ţările Nordului îşi aruncă resturile. Mai mult, sub pretextul protejării ecosistemelor şi biodiversitatea, grupurile indigene sunt marginalizate. Iată câteva exemple elocvente de eco-colonialism (Harper, Rajan, 2004):
-
Papua Noua Guinee. Această ţară şi-a câştigat independenţa în 1975, iar în dorinţa de a atrage investitori, a încheiat un acord cu Ok Tedi, o firmă australiană de exploatare minieră a aurului. Operaţiunea având loc de-a lungul unui râu, sedimentele toxice au poluat râul, omorând peştii şi păsările, îngreunând viaţa tribului Yonggom.
-
Costa Rica. Profitând de concesiile de teren făcute de Guvernul Costa-Rican, compania Standard Fruit Company a tăiat pădurile tropicale, făcând loc recoltelor de banane.Când preţul bananelor pe piaţa mondială a scăzut, compania şi-a redus producţia, lăsând în urmă defrişări şi şomeri.
-
Africa de Sud. Drept consecinţă a înăspririi standardelor de mediu din Marea Britanie, compania Thor Chemicals Inc., şi-a mutat sediul din Anglia într-un sat din Africa de Sud. După un an de funcţionare, nivelul de mercur din apă a devenit de 1500 de ori mai mare decât este permis.
-
România. În 2000, a avut loc accidentul minier de lângă Baia Mare, ce a constat într-o scurgere de cianură. Apele poluate au provocat moartea unei însemnate cantităţi de peşti în România, Ungaria, şi Serbia. Aurul S.A., un joint venture între Guvernul Român şi Esmeralda Exploration, o companie australiană, a stocat rezidurile toxice rezultate în urma exploatării aurifere într-un lac de baraj. Acesta s-a spart, deversând în jur de 100.000 de metri cubi de cianură în Dunăre. Acest dezastru ecologic este unul din cele mai mari din Europa de Est. Compania responsabilă a fost amendată cu imensa sumă de 200 de dolari.
-
În Africa, încă din vremuri coloniale, programe de conservare a biodiversităţii au intervenit în viaţa şi obiceiurile popoarelor indigene. Spre exemplu, în anii 50, colonizatorii britanici au strămutat tribul Masai, ce locuia în savanele Kenyene şi Tanzaniene de peste 500 de ani. Acum, ei sunt nevoiţi să trăiască în condiţii şi mai austere şi să facă faţă zonei deşertificate în care au fost mutaţi. În timp ce turiştii sunt bineveniţi în safari-uri, băştinaşi ce vânează în acele zone sunt consideraţi braconieri şi sunt pedepsiţi aspru. La începutul anilor 90, pădurarii înarmaţi ai Kenyan Wildlife Service au împuşcat peste o sută de oameni pentru a salva un elefant.
Acestea sunt doar câteva exemple ilustrative de practici abuzive implementate de către companii din ţările dezvoltate. De asemenea, au fost alese exemple care să corespundă fiecărei definiţii în parte. Aceste cazuri au stârnit desigur nenumăratate controverse iar prin acţiunea concertată a multe ONG-uri de mediu s-au ptut salva inestimabile valori umane şi materiale. Ce se întâmplă însă când protestele, acţiunile şi viziunile devin radicale, fanatice din punct de vedere ecologic?
Eco-fascismul
Eco-fascismul este un termen folosit în mod peiorativ pentru a descrie sau a critica orice formă de gândire, practică sau măsură fanatică şi misantropă luată pentru a proteja mediul înconjurător. Căteva din caracteristicile de bază ale eco-fascismului ar fi o puternică orientare biocentrico/panteistă; omul nu este cu nimic mai presus decât oricare altă formă de viaţă, el este o simplă biomasă (Goodrick-Clarke, 1998). Omul, prin acţiunile sale, distruge mediul înconjurător, prin urmare, pentru ca pământul să poată supravieţui, o mare parte a populaţiei planetei ar trebui să dispară.
Însă, legăturile eco-fascismului cu doctrina fascistă sunt mai complexe decât nişte simple paralele sau clasificări peiorative. Pe lângă caracterul ideologic şi politic, fascismul, cu precădere nazismul hitlerist aveau şi un caracter ocult şi ezoteric. În fapt, teoria rasei aryene, cât şi simbolul svasticii, pleacă de la mituri şi legende hinduse. Acest caracter ocult, magic, ritualic, se regăseşte din abundenţă în viziunile unor radicalişti ecologici. Unul din punctele de legătura ale nazismului cu noile mişcări environmentaliste este scriitoarea greco-franceză Maximiani Portas, ce a publicat sub pseudonimul de Savitri Devi. Aceasta a fost o adeptă ferventă a nazismului dar şi a drepturilor animalelor, fiind spioana Axei în India pe parcursul celui de-al Doilea Război Mondial (Goodrick-Clarke, 1998).
Savitri Devi îl considera pe Hitler un avatar al zeului hindus Vishnu, venind pe pământ pentru a curăţa lumea de uneltele răului, evreii.Viziunea sa asupra lumii şi asupra oamenilor era una biocentrică şi panteistă, mai susţinând şi că oamenii ce nu respectă animalele şi natura ar trebui pedepsiţi cu moartea. Din punct de vedere ocult, aceasta susţinea păgânismul, cultul OZN-urilor, glorificarea unor zeităţi hinduse, magia sau gnosticismul.
Se poate observa uşor cum majoritatea acestor tendinţe reapar în modernele discursuri New Age. Câteva teme ale curentului New Age sunt: învăţăturile orientale, protejarea mediului, credinţa în extratereştri, oprimarea corporatistă, maleficul sistem capitalist. Toate acestea, duse la extrem, au origini în scrierile Savitrei Devi, dar şi a altor autori. (Goodrick-Clarke, 1998)
Mişcările contemporane considerate eco-fasciste sunt cele ce se încadrează în denumirea de Deep Ecology (ecologia profundă). Ca toate mişcările New Age, şi acest tip de ecologie este puternic ancorată în religiile orientale, gnosticism sau şamanism. Aceştia urmează dictonul malthusian, acela că o specie proliferează doar până îşi epuizează resursele de hrană. Astfel, omul este un pericol iminent pentru natură. Din aceste motive, adepţii Deep Ecology susţin că cei nevoiaşi nu ar trebui ajutaţi, ba chiar dimpotrivă.
Astfel, orice ajutor umanitar e o crimă la adresa Gaiei. Unul din cei mai convinşi adepţi au environmentalismului radical este Dave Foreman, fondatorul mişcării „Earth First!” Acesta susţine că africanii săraci ar trebui lăsaţi să moară, deoarece “sunt prea mulţi oameni pe pământ”. Arne Naes, un alt radicalist, susţine că pe pământ ar trebui să fie doar 100 de milioane de oameni, alt adept al acestor mişcări spunând că populaţia lumii ar trebui redusă cu 80%, lăudând virusul HIV, deoarece acesta este “o preţioasă armă ecologică”. Herbert Gruhl, liderul mişcării verzi din Germania declara că populaţia aglomerată a statelor Lumii a Treia va considera, într-o zi, bomba atomică “nu o ameninţare ci o eliberare” (Goodrick-Clarke, 1998).
Deşi aceste viziuni par cel puţin lugurbre, mişcările inspirate de aceştia se bucură de popularitate enormă (Smith, Hrab, 2004). Desigur, multi adepţi se înrolează în asemenea mişcări cu bună credinţă, necunoscând substratul ideologic ce stă la baza convingerilor acestora.
Concluzii
Colonizarea a produs multă nefericire în rândul unor populaţii oricum damnate la o viaţă dificilă. Unele practici coloniale nu au încetat definitiv odată cu încheierea războiului, ci au continuat să bântuie zonele mai puţin dezvoltate, în special cele africane. Prezentând exemple de pracici neo-coloniale, poate fi concluzionat că Nordul Global are o influenţă covârşitoare asupra ţărilor mai puţin dezvoltate. Acestea sunt de multe ori experimentul celor înstăriţi, după cum am văzut exemplele de mai sus. Mişcările ecologiste au salvat nemurăte situri naturale deosebite dar şi vieţi omeneşti. Când însă aceste manifeste se transformă în ideologii misantrope cu origini obscure, situaţia devine extrem de periculoasă atât pentru cei care sunt vizaţi de aceste ideologii cât şi cei naivi care sunt prinşi în mrejele acestor viziuni. Dacă progresul este marota contaminantă a Occidentului, atunci măcar să progresăm cu responsabilitate şi echilibru. Acest echilibru trebuie găsit şi în ecologie. Sunt convins că putem să salvăm planeta şi fără să ne sinucidem în masă.
