În Geopolitică, conflictele majore se repetă pînă se ajunge la un rezultat. Conflictele semnificative au rădăcini adînci şi nu dispar uşor, tensiunea şi confruntarea continuînd, indiferent de vremuri, lideri politici şi context internaţional. Aceasta este raţiunea fundamentală care guvernează, astăzi, situaţia din Ukraina. Iar, dacă analiştii nu doresc să exprime acest adevăr, este pentru că analizele exprimate în spaţiul public sînt tributare ideologiilor şi curentelor pe care le servesc. Vremelnice, desigur!
Războiul civil din Ukraina, soldat deja cu cîteva sute de morţi, survine după o serie de schimbări revoluţionare ce au avut loc la sfîrşitul secolului trecut. Serviciile de informaţii cunosc această logică a faptelor istorice, şi au anticipat evenimentele care se derulează în prezent în estul şi sudul ţării. Problema era nu “dacă se va întîmpla”, ci “cînd”! Politica internă a Ukrainei este profund marcată de tensiuni etno-culturale şi de altă natură, dintre populaţia majoritară şi consistenta minoritate rusă, precum şi dintre greco-catolici şi ortodocşi, sau rivalităţi dintre grupurile de interese economice. Toată lumea intelligenceului din acest spaţiu de falie civilizaţională era conştientă că nu ne aşteaptă pacea biblică de 1000 de ani, şi că Războiul are viitor! Rusia nu se pregăteşte să devină o putere mondială, dar nu are de ales, decît să devină o putere regională majoră, chiar dacă va intra în conflict cu Europa, tradiţional dezbinată de interese şi link-uri economice individuale. Şi de data aceasta, istoria se repetă, iar o excelentă “traducere” istorică a evenimentelor contemporane a făcut-o, zilele trecute, George Friedman, proprietarul Stratfor. Nu am să reiau! Ideea centrală o reprezintă, însă, nevoia Rusiei de spaţiu vital spre Vest, într-o regiune în care, de la Ţările Baltice şi pînă la frontiera europeană a Turciei, caracteristica o reprezintă frontierele nesigure şi conflictele latente. Frontiera aceasta este una dintre falii, iar întrebarea care rămîne este: unde se va trage linia de demarcaţie a Rusiei în Vest? Iar, dacă Occidentul domină Ukraina, Rusia rămîne fără apărare!
Cînd Uniunea Sovietică s-a destrămat, în aplauzele Occidentului, frontiera ei vestică s-a retras spre est cu aproximativ 1610 km, de la graniţa Germaniei de Vest, pînă la graniţa Rusiei cu Belarusul! În sud, graniţa s-a mutat spre nord cu 1600 de km, de la Hindu Kush pînă la graniţa Rusiei cu Kazahstanul. Şi de la graniţa cu Turcia, Rusia a fost împinsă spre nord, pînă în Caucazul cecen. Acest spaţiu a fost umplut rapid de numeroase puteri străine care s-au stabilit în zonă şi s-au folosit de economia fostei URSS, într-o eră a incertitudinii geopolitice vecină cu haosul. Cel mai rapid s-au mişcat ţările europene şi Statele Unite, cu scopul declarat de a aduce cît mai mult din fosta URSS în sferele lor de influenţă. Ukraina a trecut de partea Statelor Unite, iar Revoluţia portocalie din 2004/2005 a fost privită de Rusia ca o tentativă a SUA de a pregăti “dezintegrarea” Rusiei. A fost nevoie de o diversiune armată, cam ca la Bucureşti în 1989, pentru ca o Administraţie interimară pro-eropeană să fie instalată şi LEGITIMATĂ la Kiev!
Referitor la spaţiul vital, acelaşi George Friedman, scria în 2009, în “Următorii 100 de ani”(ed. Litera, pag. 70), că distanţa dintre Ukraina şi vestul Kazahstanului este de aproximativ 650 de km, “întocmai regiunea datorită căreia Rusia şi-a exercitat puterea în Caucaz”. Aşadar, războiul din Caucaz a fost, evident, pentru spaţiu vital, identic cu ce se întîmplă astăzi, în Ukraina. Pierderea acestor spaţii ar întoarce Rusia în frontierele sale medievale, ceea ce Vladimir Putin nu admite!
Pentru puterea de la Kremlin, adevăratul punct fierbinte al geopoliticii ruse este, fără îndoială, frontiera sa estică, în Ukraina, fără bariere naturale, dominată de o cîmpie, rămasă în memoria colectivă a poporului rus ca locul prin care şi Napoleon şi Hitler au invadat ţara. În această situaţie, ruşii trebuie să-şi împingă graniţele cît mai departe, spre vest, pentru a crea o zonă tampon. Strategie contrară celei promovate de Statele Unite, care şi-a canalizat eforturile spre fărîmiţarea Eurasiei şi păstrarea supremaţiei mărilor. Pentru România şi Polonia, întoarcerea Rusiei la frontierele de stat reprezintă o ameninţare directă la adresa securităţii naţionale, mai ales că, în această ecuaţie intră, vrînd-nevrînd, şi controlul gurilor Dunării!
În 2004, Revoluţia Portocalie a început ca o mişcare populară, naţională, împotriva regimului “oligarhic” al lui Leonid Kucima. Astăzi, REVOLUŢIA s-a restrînd doar la Maidan! Contestatarii, tandemul Iushcenko-Timoşenko, au fost propulsaţi şi susţinuţi de oligarhia locală, de mass-media controlată de Poroşenko – Consortium şi Kanal 5 TV – cu sprijin “preponderent american”. Străin de “momentul 2004” nu este nici fostul lider de la Tblisi, Michail Saakaşvili – fost student la Kiev! – care sprijină apariţia nucleelor revoluţionare de profesie, prin omul de afaceri ukraineano-georgian Jvania. Acesta, împreună cu: US Agency for International Development, The National Endowment Democracy, The Freedom House, The Open Society Institute, AFL-CIO, dar şi cu organizaţiile civice-studenţeşti sîrbe şi georgiene, OTPOR şi KMRA sprijină înfiinţarea şi activităţile protestatarilor profesionişti de la Kiev. Iniţial, organizaţia intelectualilor şi dizidenţilor din vestul Ukrainei, apropiaţi de Varşovia, RUH a fost cea care şi-a antrenat reţelele de mobilizare. Din rîndurile acesteia, s-a născut PORA, “mişcarea pentru revendicări sociale”, cu 300 de militanţi foarte activi şi 30.000 de aderenţi. Organizaţia a promovat “contestarea prelungită în stradă” şi a pregătit comitete studenţeşti de grevă, totul susţinut direct de Kanal 5 TV. La 21 noiembrie 2004, cînd s-a constatat că Viktor Ianukovici a cîştigat alegerile libere şi democratice, cu votul Estului pro-rus, PORA intră în “rezistenţă civilă”, preia sub control Piaţa Independenţei de la KIev şi îşi asumă misiunea de ordine în zonă. Demersul a fost susţinut de secretarul e stat american, de la acea vreme, Condolezza Rice, adepta DIPLOMAŢIEI TRANSFORMAŢIONALE.
În cadrul REŢELEI INTERNAŢIONALE A ONG-URILOR DEMOCRATICE, care activează şi în România, cele mai active sînt, organizaţia croată GONG, care a pregătit activişti ukrainieni, OTPOR şi KMARA, care au participat direct la revoluţia portocalie din Ukraina. OTPOR crează, în 2005, organizaţia soră POF din Liban, care a dirijat manifestaţiile de la Beirut din 2005. În 2014, la Kiev, rezultatul evoluţiei conceptului de “democraţie suverană” este cristalizat sub impactul victoriei pro-occidentale din 2004.
Despre răsturnarea prin forţă a regimului Ianukovici, ALES DEMOCRATIC, prin VOT POPULAR, scrie chiar şi New York Times, de la Mama tuturor Democraţiilor, şi nu Vladimir Putin, pe care Frau Kancelar îl privea, zilele trecute, ca pe “nebunul de serviciu”. Coincidenţă, sau nu, nervii popoarelor – român şi ukrainian – cedează regulat cam la aceleaşi intervale. Dacă vă amintiţi, în 2004, “revoluţia portocalie” aducea la putere, la Kiev, tandemul portocaliu Iuscenko-Timoşenko, după lungi contestaţii de stradă şi o renumărare discutabilă a voturilor, iar la Bucureşti, Traian Băsescu ameninţa că dacă românii nu votează cum trebuie, adică TOT portocaliu, va transforma Bucureştiul “într-un al doilea Kiev”. Surse “inteligente” spun că banii pentru manoperele de la Bucureşti erau deja în conturile gestionate, atunci, de Monika Makovei sau Renate Weber!
De-a lungul istoriei, o mare parte din războaiele duse în Europa s-au purtat pe marginea statutului Rusiei. Doar o Rusie independentă şi unită a supravieţuit, reprezentînd o potenţială provocare pentru Europa. Doar prin prisma acestui concept se pot purta negocieri între Est şi Vest referitoare la viitorul Ukrainei, de federalizare, adică mutarea centrului de decizie în politica externă ukraineană în spaţiul estic, sau de secesiune, de unitate și aderare la NATO, sau doar de provocare ieftină și gratuită a Rusiei. Modelul juridic al”autodeterminării”, acceptat de democraţiile vestice, este cel al provinciei Kosovo şi el trebuie luat în calcul pentru tectonica spaţiului vital rusesc din următoarea perioadă istorică.
Sursa foto: praguepost.com