Astăzi, mi-am propus să vorbesc despre frică şi presă. Nu ştiu dacă va interesa pe cineva, cu atât mai puţin pe şefii noştri. Pentru că, o întrebare pare să revină, din ce în ce mai des, ca o obsesie, în mintea şi pe buzele fiecărui român: „Ce e mic, rău, negru, urât şi bate la uşă”? Răspunsul e la fel de neprietenos: „Viitorul”! Dimineaţa, înainte de a pleca la serviciu, sau seara, când obosit de viermuiala de peste zi ţi-ai dori o lume numai a ta, constaţi cu amărăciune că tranziţia în care te zbengui nu e ceva trecător, că existenţa e ceva la limita hazardului şi că singurele certitudini sunt, şi de acum încolo, schimbarea şi nesiguranţa! Analiştii şi observatorii afirmau prompt că după 11 septembrie 2001 lumea nu va mai fi aceeaşi. Şi chiar nu mai este lumea pe care o ştiam! Au crescut numărul şi intensitatea crizelor, conflictelor asimetrice, situaţiilor de urgenţă. Toate acestea s-au suprapus peste crizele tale, deja existente: criza de identitate, de autoritate, culturală, economică, socială, educaţională, din sănătate, din apărare, criza bunului simţ, criza generaţiilor, criza instituţiilor, criza de încredere, criza politică, criza de securitate, criza urbană. Chiar şi instituţiile care fac parte din Sistemul Naţional de Apărare pierd treptat din încredere, incapabile să se apere de atacurile constante la care sunt supuse, dar şi mâncate pe interior de un cancer teribil. Societatea românească contemporană pare să-şi fi pierdut busola şi minţile! Lumea aşezată şi predictibilă pe care o cunoşteai a dispărut peste noapte, lăsând, în locul ei, incertitudine şi frica zilei de mâine. Şi, mai presus de toate, constaţi cu amărăciune, că nici nu ai cui să spui, să mărturiseşti, temerile şi angoasele tale. Eşti singur, într-o societate de oameni singuri, care-şi vede fiecare de propria luptă pentru supravieţuire. Coeziunea socială nu mai există, solidaritatea se manifestă din când în când, compasiunea apare mai rar. Societatea în care te-ai născut nu mai există! Trăieşti acum într-o societate destructurată, incapabilă să se opună agresiunilor interne şi externe de orice fel! România este o ţară eşuată! Cel puţin, din punct de vedere social!
Dar, unde se regăseşte România în momentul de faţă? Conform unei clasificări pe care am acceptat-o ca un adevăr absolut pentru această perioadă, de mai multă vreme, ţara noastră se află în grupul aşa-numitelor “state de frontieră”, alături de Belgia, Cehia, Ungaria, Irlanda sau Marea Britanie pentru că, aşa-numitele “legături tribale”- rasă, etnie şi religie – sunt, în prezent, mult mai importante decât graniţele, cu sârma lor ghimpată, poliţişti de frontieră, câini dresaţi şi fioroşi şi documente securizate. O frontieră culturală, etnică, religioasă, politică, sistemică etc! Statele de frontieră sunt un amalgam cultural şi au un viitor incert şi impredictibil pe termen lung. De cele mai multe ori, viitorul acestora – deci şi al României – este strâns legat de viziunea şi forţa liderilor interni. Ele pot fi importanţi poli de stabilitate şi securitate regională, dar deţin un potenţial volatil uriaş, cu precădere din cauza trecutului istoric. Deşi strategii locali şi-ar fi dorit-o, Republica Moldova este plasată în zona Noului Imperiu Rus, cu care România are frontieră directă, şi din care mai fac parte Armenia, Belarus-ul, Ucraina şi, evident, Federaţia Rusă. Acest grup, clasificat separat, se bazează pe coeziunea energetică, religioasă ortodoxă şi pe forţa identităţii slave!
Zvonurile privind nesiguranţa societală s-au înmulţit în ultima perioadă. Dincolo de temerile generate de apocalipsă, cutremure devastatoare, încălzire globală sau epidemii, trebuie să facem faţă psihozelor autohtone sau „isterii” de sezon, unele „hrănite” special de presa dornică de senzaţional, după cum semnala recent ziarul „Adevărul”. Creşterea dominaţiei economice a unor state sau organizaţii/corporaţii multinaţionale aduce în discuţie problema sărăciei persistente şi de mare amploare din unele regiuni. Problemele demografice (creşterea populaţiei/consumului în raport cu resursele planetei, condiţiile insalubre de trai şi răspândirea bolilor infecţioase, urbanizarea iraţională etc.), problemele legate de hrană (sărăcia, foametea, consumul în exces, degradarea terenurilor cultivabile şi a resurselor de apă etc.), problemele economice (menţinerea unor modele nesustenabile de producţie, instabilitate socială legată de existenţa lipsurilor şi a distribuţiei inegale a resurselor etc.) constituie un ansamblu de factori ce impietează procesul de dezvoltare a zonelor mai puţin favorizate, creşterea şi circuitele economiei globale. Cu adevărat îngrijorător este faptul că PIB-ul însumat al celor mai sărace 48 de state e cu mult mai mic decât cel al celor mai prospere trei ţări ale mapamondului. Principalii factori de insecuritate ai lumii contemporane sunt profund interdependenţi, iar probleme ca terorismul, conflictele interetnice şi interreligioase sau sărăcia nu pot fi tratate independent unele de altele. Prin urmare, vor trebui folosite cele mai bune resurse, direcţii de acţiune mult mai eficiente şi diversificate şi vor trebui găsite cele mai bune căi de combatere a acestor ameninţări majore. Sociologii afirmă că, atât în România, cât şi în întreaga lume, în spatele zvonurilor se află, de multe ori, interese financiare sau chiar politice: dacă anunţi o iarnă foarte friguroasă, cei care vând combustibil ar putea avea de câştigat. România, un mediu propice propagării zvonurilor. Presa din România este oglinda societăţii. Ori, într-o societate destructurată, presa este aşişderea!
După o perioadă de pionierat în care jurnalismul românesc a însemnat mai mult terapie post-comunistă, iată că a venit „timpul profesionismului”, ar spune deontologii. Mass-media s-a împărţit, destul de repede în trusturi, corporaţii şi presă locală. Corporaţiile la rândul lor, sunt de două feluri: cele străine şi cele cu capital românesc. Pentru consumatorul de media din România, însă, acestea nu sunt decât de două feluri: bune şi proaste! Puţin îi pasă de interesele trusturilor care se află în spatele ştirilor sau campaniilor de presă. Nici nu are timp să se gândească la acest lucru. Îşi dă seama totuşi că actul jurnalistic este din ce în ce mai slab. La televizor urmăreşte, sau varianta mişcată a tabloidelor, sau false vedete, pline de ifose, graseiate şi tâmpe care pun întrebări prestabilite cu grijă în aşa fel încât discuţia din studiourile televiziunilor de ştiri să nu cumva să alunece într-o direcţie care nu mai este convenabilă proprietarului. Jurnalismul de slabă calitate este o realitate! O realitate întreţinută chiar de breasla noastră! Din păcate! Organizaţiile de media, atâtea câte sunt, puţine, nu pot influenţa, şi nici nu şi-au propus, actul jurnalistic. Şi asta pentru că, ani de zile, deontologii presei româneşti au încercat să ne convingă că presa nu mai este cureaua de transmisie între societate şi conducători! Presa are menirea primordială de a distra! Ori pentru distracţie, nu e nevoie de multă specializare! Aşa au dispărut cea mai mare parte dintre specialiştii presei autohtone. A fi jurnalist specializat pe justiţie, securitate, economie, cultură, era sinonim cu a fi jurnalist comunist! Presa centrală, economică, culturală, sportivă, a atras o mică parte dintre jurnaliştii specializaţi. Restul, însă, s-au pierdut în noul mecanism de a face presă în România. Presa locală este cea mai afectată de aceste transformări. În ultimii ani, ziarele şi-au redus numărul şi tirajele, proprietarii au „sărăcit”, ziariştii locali au devenit mai vulnerabili şi mai puţini. Despre independenţa presei se vorbeşte numai la şcoală! Dacă vei căuta, rar vei găsi în provincie un jurnalist care să-ţi spună că e specializat pe un anumit domeniu. Cei mai mulţi au în portofoliu mai multe domenii, majoritatea fără nici o legătură între ele. Un specialist, evident, costă! Ori, în presa locală salariile sunt la limita supravieţuirii, iar oferta de candidaţi impresionantă. Noile facultăţi de jurnalistică au pregătit, în ultimii ani, forţă de muncă pentru această „industrie”. Este, însă, mult mai comod şi mai spectaculos să scrii o ştire despre chiloţii vânzătoarei din colţ, decât despre promovarea culturii de securitate. În aceste condiţii, profunzimea actului jurnalistic a dispărut aproape definitiv, iar presa se face vinovată, şi ea, de situaţia gravă în care a ajuns societatea românească.
Cu toate acestea, cred că jurnalismul de specialitate este necesar şi obligatoriu. Statisticile şi experienţa ne demonstrează că cei mai expuşi pericolului sunt jurnaliştii din presa locală. Înmulţirea situaţiilor de urgenţă la nivelul României, dar şi poziţia geo-strategică a ţării – frontiera de Vest vecină cu Balcanii de Est, Zona Moldovei aproape de Conflictul din Transnistria, centrul ţării marcat de tendinţele secesioniste din secuime, iar întreg teritoriul industrial şi agricol afectat de recesiune poate deveni un focar de tensiune socială – impune formarea profesională continuă a jurnaliştilor din presa locală pentru lucrul în medii ce pot deveni ostile în orice moment. Organizarea unui curs de 4 zile, o dată pe lună, în fiecare judeţ din ţară poate crea, în 5 ani, un corp profesional calificat în munca în medii ostile, la nivelul presei locale, extrem de vulnerabilă în acest sector. Cursul, organizat de Grupul pentru Securitate şi Democraţie, un ONG şi BMTF, în colaborare cu alte instituţii specializate în protecţia cetăţeanului, se desfăşoară sub motto-ul: news in a hostile world şi se adresează cu precădere JURNALIŞTILOR DIN PRESA LOCALĂ care sunt cei mai vulnerabili în situaţii speciale. Jurnaliştii din presa locală nu beneficiază de infrastructura şi logistica unui corespondent special din presa corporatistă. Şi de aceea, ei devin victime sigure.
Jurnalistul de criză din România trebuie să cunoască şi să se confrunte cu această realitate, fără frică. Şi să rămână în viaţă! Scopul acestor cursuri, acesta este! Iar scopul acestui text este de a vă face să luaţi în serios lumea ce va veni! Aţi uitat? Ce este mic, negru, urât, rău şi bate la uşă? Viitorul! Să-l aşteptăm pregătiţi!
Sursa foto: psf.org