Lumea se schimbă şi ne îndreptăm spre o Nouă Ordine Globală, trecând printr-o dezordine generală care ne afectează, într-un fel sau altul pe toţi, de la indivizi până la structuri administrative. Rusia şi Orientul Mijlociu sunt instrumentele acestei transformări, în care Uniunea Europeană priveşte, aşa cum ne-am obişnuit, la poarta nouă, iar ONU este incapabilă să ia o hotărîre „în vremurile când atacă ulii”, ca să-l citez pe Mussolini.
În România politicienii sunt aşa cum ne-am obişnuit: din alt film, altă epocă, alt timp! Cum nu se poate mai rău, într-o lume aflată într-o transformare rapidă din bi-polară în uni-polară şi, potrivit analiştilor, în viitorul imediat multi-polară cu China, India, Rusia, Iranul, Brazilia, SUA, UE şi Africa de Sud mari puteri regionale. Centrul de greutate din centrul Atlanticului se mută în Cercul de Foc al Pacificului. Pentru că, am învăţat că nimic nu este întâmplător!
Imigraţia, terorismul şi revigorarea imperialismului rus sunt cele trei provocări cu care Europa are de a face. Anul 2014 a fost cel mai negru în privinţa consecinţelor activităţii teroriste, cu un bilanţ terifiant: peste 13.000 de atacuri şi peste 31.000 de morţi!
Actuala geografie politică a Orientului Mijlociu nu permite pacea, este de părere lt.-col. (r) Ralph Peters, profesor la “National War Academy”, unul dintre comentatorii favoriţi ai fostei administraţii americane. Peters susţine că la rădăcina tuturor relelor din regiune se află harta nedreaptă trasată, secolul trecut, de Imperiul britanic şi Franţa colonială. O hartă aleatorie, întocmită în funcţie de interesele din epocă ale marilor puteri, fără să ţină cont de aspiraţiile şi coeziunea populaţiilor a căror soartă se decidea. Mai mult decît Islamul fanatic, aceste state “artificiale”, impuse prin forţă, reprezintă marea problemă a Orientului mijlociu, consideră Ralph Peters. El propune o redesenare radicală a graniţelor, de la Bosfor şi până în India, şi din Balcani până în Himalaya. Un spaţiu imens, definit de strategii americani drept “Orientul Mijlociu lărgit”. “Noul Orient Mijlociu” este un proiect comun promovat de Washington şi Ierusalim, au anuntat Condoleezza Rice şi premierul israelian Ehud Olmert, în iunie 2006, în timpul crizei din Liban. Anunţul celor doi înalţi oficiali a dat apă la moara analiştilor care vorbesc despre o “foaie militară de parcurs”, americano-israeliană, care vizează întregul Orient Mijlociu. Ei avertizează ca proiectul, pregătit timp de mai mulţi ani, vizează, de fapt, crearea unui “arc de criză” – prin instabilitate, haos şi violenţă – din Liban până în Syria, Iraq, Golful Persic şi Afghanistan. Strategie descrisă de un alt concept geopolitic – “haos constructiv” (“constructive chaos”) -, prin care se pot crea condiţii de violenţă şi război, cu scopul final de a retrasa graniţele, în funcţie de obiectivele geopolitice urmărite (vezi Mark Levine, “The Creative Destruction”, “Asia Times”, 22 august 2006). Potrivit consilierului de strategie al lui Bush, Michael Leeden, “distrugerea creatoare” este o “forţă revoluţionară”. Orientul Mijlociu apare astfel drept “poartă de intrare” a Statelor Unite în Asia Centrală petroliferă. Din acest punct de vedere, Orientul Apropiat (Liban, Syria etc.), Afghanistanul şi Pakistanul sunt adevărate pietre de hotar pentru extinderea influenţei americane în Asia Centrală. Orientul Apropiat apare drept “rândul din faţă” al viitorului teatru de război, iar Asia Centrală constituie “cheia” penetrării SUA spre Rusia. De altfel, Kremlinul consideră republicile ex-sovietice din Asia Centrală drept “vecinătate apropiată”. Adică un spaţiu de manevră care trebuie să rămână prioritar rus. Conform hărţii lui Peters, cele mai mari amputări teritoriale ar trebui să le sufere Arabia Saudită, Iranul şi Pakistanul.
Strategia transformării unor minorităţi etnice sau religioase în state naţionale, cu amputarea statelor existente, este o veche tehnică a marilor puteri, când în joc se află interesele lor. Amintim doar Kuweitul – un district al provinciei Basra – separat de britanici de Iraq şi transformat în stat din motive petroliere. Sau destrămarea violentă a Yugoslaviei, tolerată de marile puteri ca federaţie timp de 170 de ani. Ori, Cehoslovacia! Încurajarea separatismului etnic sau religios – sub pretextul reparării unor nedreptăţi făcute tot de marile puteri (nu întotdeauna aceleaşi) – stârneşte ingrijorarea. Oare are Rusia, de exemplu, şi hărţi pentru secesionarea unor teritorii şi transformarea minorităţilor în naţiuni şi pentru Europa de Est? Într-o Europă amorţită şi incapabilă de decizii comune majore, Ukraina, marea problemă a Rusiei, cu tendinţe euro-atlantice, ar putea fi divizată. La fel Georgia şi alte entităţi statale aflate pe coridoarele de transport ale hidrocarburilor.
Tratatele nu se mai respectă, graniţele se schimbă prin forţă, negocierile nu ţin de cald, unitatea UE este pusă sub semnul întrebării, lipseşte o voinţă politică comună, apare un tsunami imigraţionist, provocările rasiale se accentuează etc. Este numai o parte a imaginii unei Europe bântuite de dorinţele revanşarde de tot felul.
Istorie e vie şi ciclică. Secolul al XX-lea a fost în mod distinct multipolar. După 50 de ani, două războaie şi multe alte conflicte, un sistem bipolar s-a impus în arena internaţională. La finalul Războiului Rece, bipolaritatea s-a transformat în unipolaritate – un sistem internaţional dominat de SUA. Astăzi, puterea este difuză şi, ne întreptăm, din nou, spre multipolaritate. O lume dominată de o puzderie de actori care-şi exercită o serie variată de puteri, o nouă schimbare tectonică, de paradigm, faţă de trecut. Orientul Mijlociu ar putea deveni un precedent periculos!
Sursa foto:semneletimpului.ro