Colegul Mario Balint scria astăzi despre putere. Aşa se intitulează articolul său din eCronica. „Despre putere”. Tot despre putere vreau să vorbesc şi eu. Dar despre puterea discreţionară a unor aleşi care se consideră stăpâni de sclavi pe „moşiile” lor. Şi asta în ciuda faptului că au murit tineri pentru libertatea noastră. Nu numai în 1989, ci, din nefericire, în multe alte etape ale zbuciumatei istorii a acestui popor. Au plătit cu sângele lor şi cu durerea celor apropiaţi garantarea posibilităţii de manifestare a genei umane care ne împinge spre demnitate şi libertate, spre respingerea oricărei forme de control abuziv. Nu există, desigur, libertate absolută, pentru că trăim în legile morale, fizice şi sociale ale acestui pământ. Dar există, sau ar trebui să existe, în fiecare dintre noi, acea minunată propensiune spre spre starea de libertate. Nu apologia libertăţii doresc să o fac, însă, aici, pentru că există gânditori, filosofi, teologi sau scriitori care ar face-o mult mai bine. Doresc să atrag atenţia, nu neapărat asupra libertăţii, ci asupra acelora care doresc cu tot dinadinsul să ne-o ia. Există indivizi pentru care controlul, exploatarea tehnicilor de manipulare şi transformare a omului onest, într-un simplu instrument care serveşte ascensiunii lor bolnăvicioase, este un adevărat deliciu. Mult mai versaţi, mai subtili decât grobienii comunişti, actualii păpuşari ai societăţii noastre trag cu râvnă de nişte sfori cu care încearcă să ne transforme în marionete. Să nu credeţi că sunt foarte inteligenţi aceşti oameni. Nu, de multe ori spoiala lor de cultură se rezumă la mai puţin decât ne-am aştepta. Posedă câteva rudimentare elemente de vocabular pe care le folosesc cu emfază, ori de câte ori au ocazia, fălindu-se astfel în faţa ignoranţilor. Insistenţa cu care se dau profesionişti în domeniile lor iniţiale de activitate este şi ea o formă de manipulare, o modalitate de a ieşi în faţă cu orice chip. Sau, cel puţin, încearcă să fie. Abia aleşi într-o demnitate locală sau într-o funcţie politică, cu prelungiri asupra instituţiilor deconcentrate, încep să se înconjoare de oameni pentru care priceperea şi caracterul sunt noţiuni absolut abstracte. Au în schimb, aceste personaje reptiliene, ca şi modelele lor, o abilitate nativă de supravieţuire în umbra noilor conducători ai entităţilor urbane, de exemplu, pe care-i manipulează la rându-le. Aşa că, în scurtă vreme, aleşii noştri devin mici dictatori. Tot ceea ce fac este corect, este minunat. Sunt oamenii care ne trebuie, personajele providenţiale. Nu mai poţi să le reproşezi nimic, nu mai poţi să ai o altă opinie, trebuie doar să aprobi totul şi să te închini în faţa „geniului”. Tot ce faci, tot ce spui, toate acţiunile sunt îndreptate personal împotriva sa. Orice instituţie a statului disponibilă este folosită, atunci când acolo se găsesc breşe, pentru a te controla, de cele mai multe ori abuziv. Pentru a te pune la punct, pentru a-ţi da un sentiment de inconfort şi de teamă. Mai ales jurnaliştii sunt intimidaţi pe toate căile. Dar nu numai ei. Oameni oneşti cad victime moriştii de interese politico-administrative, plătind cu cariere răzbunările veroase ale aleşilor. Exerciţiul democratic, libertatea cuvântului, societatea civilă, faptul că este plătit din banii tăi, reprezintă vorbe-n vânt, fleacuri, mofturi. Doar EL are dreptate. Îşi permite să te apostrofeze, chiar să-ţi dicteze agenda personală, să-ți transmită prin inocenți interpuși că ”să nu se mai întîmple!”. Şi acesta este doar vârful icebergului. Pentru că nici nu mai vreau să vorbesc de alte manevre de culise. Aţi întâlnit astfel de personaje peste tot. Sunt noile produse ale originalei noastre democraţii, oameni pentru care pălăriile funcţiilor sunt, cu siguranţă, mult prea mari. Compensează însă acest retard moral, cultural sau profesional prin agresivitate, prin idei sumare dar puternic fixate şi, mai ales, prin spirit revanşard.
