Multe minţi, din arii de interes eterogene, au încercat să înţeleagă cum poate fiinţa umană să comită atrocităţi cu o asemenea lejeritate. Cum este posibil ca actuali bătrânei simpatici, joviali, să se fi dedat la acte cutremurătoare de violenţă în tinereţe? Cum se poate ca popoare întregi să se masacreze orbeşte, nu există un compas moral în om? O teorie spune că o condiţie necesară este ca subiectul să fie spălat riguros pe creier a priori, astfel încât victimele sale să-şi piardă, în ochii acestuia, calitatea de om. După această logică, naziştii nu omorau, în mintea lor tulbure, fiinţe umane, cu destine, poveşti şi lacrimi, ci evrei. Liderii nazişti, după ce violau, torturau şi gazau, mergeau acasă unde-şi mângâiau tandru pe cap, cu mâinile însângerate, copilaşii. Sclavii negri nu erau oameni, ci negri. E nevoie, aşadar, ca subiectul să dezumanizeze mental victima. Cum nu ai remuşcări să stroşeşti o muscă, la fel nu vei avea nicio reţinere să elimini un om. Reţeta, de o simplitate cumplită, funcţionează perfect. Americanii, prin intermediul dronelor, se joacă pe jocuri video, dar mor oameni adevăraţi, cu o singură suflare.
Acestea sunt exemplele notorii, dar schema mentală funcţionează subtil şi în domenii iniţial contraintuitive. Să luăm economia mondială. Aici actorii nu sunt oameni, ci resurse umane. Resurse? La fel ca petrolul, doar că nelimitate şi ieftine. Muncitorii sunt forţă de muncă, mână de lucru. Sistemul mondial nici nu se mai deranjează să eufemizeze, ci ne spune direct ce sunt oamenii: mâini, resurse. Dar, precum soldaţii şi generalii din război de care aminteam mai sus, şi pe noi ne loveşte un somn greu atunci când cumpărăm şi ne înconjurăm de felurite mărfuri. E, poate, întru protejarea sănătăţii şi igienei mentale, căci dacă am cunoaşte îndeaproape care este provenienţa unui anume produs, n-am mai putea cumpăra nimic. La fel se spune despre cremwurst. Dacă am şti cum şi din ce se prepară celebrul mezel, nimeni întreg la cap n-ar mai servi aşa ceva. Absolut toate produsele, oricât de aparent nevinovate, curate, sclipitoare, sunt un mare şi pestilenţial cremwurst. Dacă penele, ghearele, resturile sunt ingredientele minune din cremwurst, din sânge, lacrimi şi transpiraţie e produs orice vedem în jur. Trezirea, mai ales bruscă, la această realitate ar fi una prea brutală. Dar, precum alcoolicii, suntem datori să mai avem măcar o străfulgerare ocazională de conştiinţă înainte să mai dăm o tură delirantă de mall. Să luăm câteva exemple şi să reconstituim, doar parţial, insidiosul mozaic al sclaviei moderne, strângându-le mental mâinile celor care sunt reduşi doar la rolul de mâini.
Companiile mamut, în special cele de cafea, tutun, cacao sau îmbăcăminte, se bazează pe un complex şi lung lanţ de aprovizionare. De la chinezul supraturat şi noi, cumpărătorii jecmăniţi, mişună tot soiul de gândaci ce funcţionează ca intermediari. Pe acest drum al Golgotei, de la materie primă la produs finit, au loc tot felul de abuzuri înfiorătoare. Să ne referim întâi la cele mai evidente. Acestea poartă numele de sclavie modernă şi încapsulează trafic de carne vie, prostituţie fortaţă, muncă forţată, muncă a minorilor sau muncă pentru răscumpărarea unor datorii. În această categorie intră preponderent femei din zonele sărace ale popoarelor sărace din Asia şi Africa, băieţi minori şi imigranţi ilegali. E greu de estimat câte persoane întră în această categorie, dar Organizaţia Internaţională a Muncii susţine că cifrele fluctuează între 20 şi 30 de milioane de oameni. Mai mult decât populaţia României, aproape cât populaţia Canadei! Există astăzi mai mulţi sclavi în lume decât în oricare altă perioadă a istoriei! Desigur, şi populaţia lumii a crescut enorm, însă acest lucru nu atenuează şocul. În industira tutunului, copii prea mici strâng cu sârg frunze de tutun, consecinţa fiind că nivelul de nicotină ce le intră în sânge în urma acestui proces este echivalent cu inhalarea a trei pachete de ţigări pe zi. Cu cafeaua şi cacaua, lucrurile stau similar. În mod sugestiv, foarte multe mâini de lucru africane mărturisesc senin că nu au gustat niciodată banala ciocolată, deşi ei se ocupă din tată-n fiu cu recoltarea ingredientului principal din acest desert.
Apoi, urmează ceea ce mie îmi place să numesc sclavie legală. Sunt mâinile de lucru ce muncesc şi câte 15 ore pe zi în celebrele sweatshops, pe câteva zeci de dolari lunar. Sunt femeile ce stau în picioare la benzi interminabile şi în condiţii mortale. De notorietate e cazul clădirii Rana Plaza din Bangladesh ce s-a prăbuşit în 2013, omorând peste o mie de purtători de mâini ieftine şi rănind alţi 2.500. În clădirea cu pricina era produsă îmbrăcăminte pentru celebre companii vestimentare. Acesta este şi motivul pentru care hainele sunt (relativ) ieftine, lefurile plătite celor care efectiv le produc fiind derizorii. În zadar se tot duc cruciade ipocrite întru drepturile omului, sărăcia este cea mai perfidă formă de discriminare. Apropos, patronul Zara a devenit de curând al doilea cel mai bogat om al planetei. Nici cei ce robotesc la celebrele produse Apple nu sunt scutiţi de o soartă cruntă. Un reportaj excelent al ABC News ne duce în inima unei companii din China ce lucrează pentru Apple. Suprasolicitaţi, alienaţi, angajaţii firmei se sinucideau pe capete, aruncându-se chiar de pe clădirea în care lucrau. Soluţia ingenioasă găsită de companie la această problemă a fost să mărească salariile, să creeze condiţii mai bune de lucru, să scurteze orele şi să-şi trateze uman angajaţii. Glumesc, pur şi simplu au montat plase în jurul clădirilor, astfel încât potenţialii sinucigaşi să aterizeze pe ele. Presionate îndelung de către presă şi diverse ONG-uri, marile companii se spală pe mâini de orice responsabilitate, clamând faptul că le este imposibil să supervizeze un lanţ atât de lung de aprovizionare. Precum în Germania nazistă sau România comunistă, aşa sunt vremurile, nimeni nu e de vină, toată lumea e constrânsă, chipurile, să continue în acest mod.
Fie că sunt teneşi din China, creveţi din Thailanda, zgârie ceruri din Dubai, stadioane din Qatar, blugi şi airbaguri din România, sângele e peste tot şi e mai roşu decât îl poate picta textul de faţă. Dacă pui o scoică la ureche, se spune că auzi marea. Dacă pui un tricou pe tine, parcă, parcă, auzi cum o femeie din Taiwan plânge şi-şi urlă neputinţa.
Sursa foto: defactual.com