Marea Britanie comemorează marţi 10 ani de la atentatele care au vizat sistemul de transport public din Londra, acestea fiind primele atacuri sinucigaşe comise de militanţi islamişti în Europa Occidentală, în urma cărora au murit 52 de persoane şi au fost rănite peste 700.
În ziua de 7 iulie 2005, la o oră de vârf a dimineţii, patru tineri britanici musulmani s-au deplasat la Londra, unde au detonat, în trei trenuri de metrou şi un autobuz, bombe artizanale ascunse în rucsacuri. Gestul lor sinucigaş, inspirat de Al-Qaida, a lăsat în urmă 56 de morţi, inclusiv atentatorii, şi în jur de 700 de răniţi. Printre victime s-au aflat cetăţeni din Polonia, Israel, Australia, Franţa, Italia, Afghanistan, Nigeria, Noua Zeelandă şi un vietnamezo-american.
Marea Britanie se află în prezent în al doilea cel mai ridicat nivel de alertă, ceea ce înseamnă că un atac terorist este considerat foarte probabil, mai ales din cauza ameninţării venite din partea luptătorilor Statului Islamic şi a britanicilor care li s-au alăturat, afirmă autorităţile. Guvernul are în plan noi măsuri de contracarare a extremismului, iar, potrivit lui Mark Rowley, şeful poliţiei contrateroriste, ţara este mai bine pregătită decât în urmă cu 10 ani, chiar dacă ameninţarea în sine îmbracă noi forme. Rowlwy a vorbit despre organizaţii de mici dimensiuni care plănuiesc atrocităţi teroriste, atacuri complexe, de mare impact, precizând că Statul Islamic creează o listă enormă de potenţiale ţinte. Ei nu se concentrează neapărat pe atacuri foarte complicate, ci mai ales pe impactul lor propagandistic, a explicat responsabilul britanic.
Numeroase sunt vocile care critică dependenţa europeană de securitatea comună Euro-Atlantică. Forţa economică a Uniunii Europene nu este dublată de o forţă militară pe măsură, menită, evident, să confere o altă greutate politicii externe comune. De aceea, noţiunea esenţială în cadrul acestei analize este aceea de competiţie. Dacă ne amintim raţiunile ce au stat la baza constituirii NATO, în urmă cu 60 de ani, unul din răspunsuri ar fi: pentru a asigura o pace necesară în vederea prezervării democraţiei în Europa. Alianţa a dat dovadă de o implicare substanţială în Europa în timpul Războiului Rece. Dacă aş fi răutăcios, aş spune că Europa şi-a asumat încă de la naşterea Alianţei, poziţia de “asistat” în materie de securitate!
Permanenta crevasă dintre capacitatea militară a SUA şi cea a Aliaţilor ar trebui să constituie un motiv de îngrijorare pentru Europa. În situaţia în care NATO s-a angajat deja în campanii pe termen lung în Afghanistan, sau menţinerea EULEX în Kosovo, aliaţii europeni sunt nevoiţi să mărească progresiv cheltuielile militare. Diferenţa de capacitate militară dintre SUA şi aliaţii europeni este imensă şi se află în continuă creştere. Este încă un motiv pentru care militarilor nu le plac oamenii politici! Problema nu constă doar în discrepanţa dintre bugetele alocate apărării, dar şi în faptul că SUA investesc tot mai mult în cercetare şi dezvoltare, în timp ce Aliaţii europeni folosesc încă o mare parte a bugetului pentru apărare teritorială şi pentru costuri ridicate legate de personal. Diferenţele de strategie şi de spaţiu vital îşi spun cuvântul!
Odată cu Tratatul Uniunii Europene, semnat la Maastricht în februarie 1992, şi intrat în vigoare la 1 noiembrie 1993, liderii Comunităţii Europene au convenit asupra creării unei Politici Externe şi de Securitate Comune (PESC), “incluzând un cadru comun de politică de apărare care, în timp, ar putea să ducă la apariţia unei apărări comune”. Acest acord a inclus o referire la Uniunea Europei Occidentale (UEO), braţul armat al UE, ca parte integrantă a Uniunii Europene create prin Tratat; în acord mai apărea o cerere adresată UEO în sensul elaborării şi implementării deciziilor Uniunii Europene care implică politica de apărare.
Politica Europeană de Securitate şi Apărare are menirea de a susţine Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), aparţinând UE. Totuşi, statele membre UE au încă păreri împărţite: pe de o parte, unele consideră că dezvoltarea politicii europene de apărare ar trebui să aibă un caracter generalizat, în timp ce alte state optează pentru limiterea acestei politici la managementul crizelor. Dar, ce este Politica Europeană de Securitate şi Apărare (PESA)? Summmit-ul anglo-francez de la St. Malo, din toamna anului 1998, a fost suportul care a initiat PESA pe agenda întâlnirii. Atunci s-a stabilit că “Uniunea trebuie să aibă capacitatea de acţiona independent, sprijinită de forţe militare consistente, şi să deţină mijloacele prin care să dispună de aceste forţe, pentru a putea reacţiona în situaţiile de criză internaţională”. Cel mai important aspect dezbătut în consiliu a fost decizia acestuia asupra aşa-numitului Scop final, fixând capabilitatea UE de a pregăti, începînd cu 2003, într-un interval de maxim 60 de zile o forţă de 60.000 de militari care să poată fi menţinuţi în stare operativă timp de un an cu tot suportul de comandă şi control necesar, precum şi prin includerea de forţe navale şi aeriene.
O politică externă şi de securitate credibile implică o politică de apărare. PESA este o consecinţă naturală a procesului de integrare europeană. Ori, astăzi, la 10 ani de la atentatele de la Londra, UE încă vorbeşte pe mai multe voci nu doar în ceea ce priveşte ameninţările imediate la adresa securităţii sale – imigranţii africani, autorecrutare – terrorism – jihadism -, sau tensiunile de la frontier de Est – , dar chiar în materie de ameninţări ideologice interne şi de stabilitate financiară, vezi cazul Greciei.
Sursa foto:libertatea.ro