Secolul 21 modifică din temelii lumea pe care am cunoscut-o în ultimii 50 de ani ai secolului trecut. Deşi totul pare de neînţeles, ne aflăm în plin proces al sfîrşitului lumii. O lume, pe care soţii Toffler (angajaţi “întâmplător” la Rand!) o descriau ca pe una a Societăţii industriale, de masă. Astăzi, societatea ultimelor decenii ale secolului ixix, cum era el denumit, s-a spart în bucăţi. Trăim într-o lume fracturată. Sfîrşitul vacanţei de 20 de ani, cum scriam într-un articol mai vechi pe www.mariobalint.blogspot.com. Din haosul aparent, o altă lume se naşte, în divergenţa dintre fondatorii regulilor de funcţionare a politicii şi hegemoniei internaţionale post 1945, cei care au pus bazele şi au menţinut, prin tratate, ideea de: suveranitate naţională, independenţă teritorială sau intangibilitatea frontierelor. Războiul rece s-a încheiat, iar lumea bi-polară s-a destrămat demantelând o sumedenie de conflicte mocnite, renăscînd orgolii şi tensiuni crezute de mult apuse. Astăzi, unica putere mondială, Statele Unite, sunt tot mai rapid ameninţate de noii centrii de putere regională: China, Brazilia, Rusia, Turcia, India, Iranul. Lumea multi-polară stă să se nască. Zilele trecute, Germania a cerut imperativ un loc permanent în Consiliul de Securitate al ONU. E sfârşitul lumii!
Din fericire, românii trăiesc altfel apocalipsa: democratic, clamând proceduri de genul: când, la ce moment al anului îngerii ar fi trebuit să rupă peceţile, în ce ordine, dacă este constituţional să reverşi potirul în oceane şi e clar că apocalipsa e lovitură de stat pentru că nu s-a dat în ultimii trei ani, ci într-o singură săptămînă. Responsabilii apoca-eliptici se perindă ameţitor pe la televiziuni, unul escroc şi sentimental, alţii naivi dar răutăcioşi dornici să-i rupă piciorul păpuşii de lemn. Românii sunt anesteziaţi de această sarabandă hipnotică, precum un dans ritualic de sacrificare umană, în timp ce îngeri şi demoni, deopotrivă, îşi cresc conturile grase la adăpostul prostiei naţionale. Nu asta e deranjant, ci faptul că prinşi ca muştele pe hârtia galbenă, cu creierul înşirat pe pliciuri, românul va fi mereu luat pe nepregătite de “adevăratele apocalipse” ce vor veni şi despre care nu a avut timp să audă, ocupat fiind cu spartul seminţelor la meciul Klaus-Ponta!
Războiul, ca şi pacea, reprezintă forme de echilibrare a tensiunilor sociale. Dar şi de redistribuire de capital şi influenţă. Michael T. Klare scria în “The Geography of Conflict”(Foreign Affairs, vol.80, nr.3 din mai/iunie 2001, pp.49-61) că războaiele secolului 21 vor fi pentru resurse, într-o lume care anul 2012 bifează 7,5 miliarde de locuitori şi o foame crescută de resurse de orice fel! Purtate pentru controlul marilor resurse de petrol şi gaze din zone precum Golful Persic, bazinul Mării Caspice, Marea Chinei de Sud, Algeria, Angola, Ciad, Columbia, Indonezia, Nigeria, Sudan (devenit două state, în 2011, în urma unui referendum de independenţă a provinciei Darfur, la care a participat, în calitate de coordonator ONG şi o fostă voluntară din Reşiţa!) şi Venezuela, alocarea rezervelor limitate de apă ale unor râuri vitale – Nil, Iordan, Tigru, Eufrat, Indus – care traversează mai multe ţări, sau pentru monopolul exportului unor materii prime (cherestea) şi minerale (diamante sau nikel) valoroase – în Africa şi SE Asiei – alcătuiesc o nouă geografie a conflictelor, de care trebuie să ţinem seama atunci când ne programăm vacanţele şi, de ce nu, viaţa, în următorii ani. Sudul sărac, tînăr şi numeros va migra spre nordul bogat, bătrân şi tot mai puţin, iscând inevitabile confruntări. Urbanizarea va genera o nouă organizare a conflictelor, crizele tot mai numeroase – menite doar să re-organizeze resursele – ne vor afecta în valuri, iar războaiele de nişă, provocate pentru a preveni războaie generalizate, se vor înmulţii. Dinamica tensiunilor economice şi militare, în următorii ani, se focalizează pe China, Orientul Mijlociu şi Iran, în timp ce o probabilă construcţie militară a Uniunii Europene va rămâne blocată pe continent, în proiectele statale prost gestionate, gen Bosnia şi Kosovo!
Sigur, tot acest tablou poate părea de neînţeles pentru societatea europeană, şi românească, despre care Patapievici spunea că “este cea mai bine hrănită, cea mai prosperă, cea mai liberă din câte a cunoscut umanitatea”, ce să mai vorbesc. În acelaşi timp, oamenii sunt cei mai slabi de înger, cei mai dependenţi de confort şi de consum, cei mai puţin autonomi judecăţii lor, cei mai gregari şi servili din istoria umanităţii ( Omul recent, Ed. Humanitas, 2001). La rândul său, Cristian-Marcel Felea (“Războiul şi pacea în vremea omului modern”, Intelligence, nr.18, octombrie/decembrie 2010, pag.5) remarca: “Dorinţele… erotice sunt astăzi cele ce-l caracterizează în mod deosebit pe omul recent, şi nu eroismul, cavalerismul ori credinţa nestrămutată de altă dată”! Omul recent a descoperit războiul-spectacol.! Conflictul divertisment, la care participă în direct la TV, care îl captivează în primele momente şi-l nelinişteşte, dar pe care îl împarte cu căutarea eroinelor sexy şi rele care-i dau senzaţia de siguranţă şi confort. După o jumătate de secol de bunăstare, omul modern european are o relaţie contractuală cu statul său în care principala sa cerinţă este asigurarea bunăstării (aflată şi în Constituţia României!) şi a principalului mod de a o consuma: divertismentul. Din păcate, vorbim despre un nou mod de a trăi războiul, dar şi pacea. Lumea pe care o ştiam, s-a sfârşit! Norocoşi suntem doar că fiecare e cu apocalipsa mă-sii!
