Jurnalismul a devenit o profesie foarte interesantă în ultimii ani. Interesantă, desigur, dacă iei în calcul întreaga gamă de conotații ale acestui termen. În contextul francez al acestor zile, însă, ”interesant” e un termen aproape golit de sens. Pentru că jurnalismul este deja, în perspectiva acestui adevărat război mondial cu terorismul, o profesie letală. Înainte de 1989, la noi, lucrurile erau clare – ziaristul era respectat în mod forțat, artificial, ca un exponent al clasei politice și al atotputernicului partid unic. Să intri „în pana“, cum se spune, a unui jurnalist în acele vremuri era extrem de riscant, pentru că ți se putea compromite întreaga carieră. Asta, desigur, dacă nu erai în partid de la un anumit nivel în sus, fapt care te făcea intangibil. Partidul Comunist se purta atunci cu ziariștii regimului într-un mod fals protector, în spiritul arhicunoscut al „tătucului“. Când nu proceda așa, îi lua la refec, pur și simplu îi chema la ordine, fãcându-le viața grea.
Situația nu s-a schimbat nici acum. Sau nu s-au schimbat în bine, pentru că, altfel, ziariștii nu se pot plânge de lipsa de „atenție“ a puternicilor zilei. Jurnaliștii au ajuns bătaia de joc a politicienilor și a autorităților (acei dintre ei, desigur, care nu au reușit să-și păstreze intactă personalitatea si, din păcate, puțini au reușit), fiind obligați să suporte întreaga gamă de miștocăreli de doi bani, presiuni, amenințări, șantaje, violențe, manipulări incredibile. Și toate astea pentru că oamenii politici, în beția lor de putere care-i face să se simtă speciali, îi confundă probabil cu proprii lor subalterni din partide, cu multitudinea de yes-man-i de care se înconjoară și care ar fi în stare să-și vândă și sufletul pentru a supraviețui în umbra celor „puternici“. Dar și puterea este ceva virtual. Este ceva ce noi acordăm acelora dintre noi care se hrănesc cu așa ceva. Suptul banului public, protocoalele, sindrofiile, costumele scumpe, excursiile prin străinătate, închinăciunile permanente ale „muritorilor“ îi izolează de cei care i-au propulsat prin amărâtul lor de vot. Și, atunci, cum să nu-i deranjeze câte un pârlit de jurnalist care își „permite“ și el să-și facă meseria cu onestitate și să nu închine ode unuia sau altuia? De regulă, politicienii cred că lumea lor plină de scenarii și șantaje se poate calchia pe orice domeniu al activității sociale și-i consideră pe ziariști implicați în tot felul de scenarii paranoice, destinate să le facă lor rău. Uneori se mai abțin și, în marea lor mãrinimie, se „apleacă“ mieroși spre jurnaliști. Mai ales când au nevoie de ei. Dar disprețul rămâne.
Lucrurile, însă, evoluează. Jurnaliștii mor, așa cum mai spuneam, nu numai în teatrele de operații sau în aglomerări urbane din țări instabile, ci și în orașe civilizate. Cineva a postat pe internet o analiză foarte interesantă, un rezumat, de fapt, al ultimului număr din ”Charlie Hebdo”, ziarul satiric parizian înecat în sânge de reprezentanții unui sistem criminal-terorist care se încheagă tot mai mult. Acolo se aflau, de fapt, toate paginile hebdomadarului, traduse în rezumat, precum și explicația fotografiilor și a caricaturilor. Nimic ofensator cu adevărat la adresa Islamului. Treisferturi din număr dedicat unui roman al unui scriitor francez la modă, apoi politică franceză internă, analize asupra fenomenului jihadist (atenție, nu asupra religiei monoteiste islamice) și caricaturi destul de blânde. Sigur că fapta celor doi era plănuită demult, rezultatul ei sângeros este un cumul de evenimente, rezultanta, de fapt, a unui război inegal cu teroarea. Dincolo de acest lucru, însă, flăcăruia libertății de exprimare, întreținută atât de greu în lume, trebuie cu orice preț păstrată. Dincolo de ofense mai mult sau mai puțin evidente, dincolo de religie, dincolo de orice, libera exprimare duce lumea înainte. Ea a plătit un greu tribut, acum, dar cu atât mai mult e necesar a fi consolidată. Jurnaliștii nu trebuie călcați în picioare nici de politicieni, nici de teroriști, nici de autorități și nici măcar de publicul pe care-l slujesc. Cei care greșesc sau cei care nu sunt buni în ceea ce fac, ies singuri în afara sistemului, pentru că aici există suficiente elemente de autoreglare și pentru că ziaristica este una dintre puținele profesii cu adevărat publice.
Sursa foto: pfc-uvt.ro