Cu bună vreme în urmă, mai exact la Zilele Reșiței din 3 iulie 2000, lansam o carte de interviuri cu șase personalități marcante care s-au născut aici, ori s-au format în cultul muncii, cultul Reșiței. Cu toții răspundeau, într-un fel sau altul, la o întrebare care a devenit titlul cărții. Și întrebarea suna așa: Nu vă doare depărtarea, domnule?… Dintre cele șase personalități, doar doi erau stabiliți în afara României. Peste Ocean. În SUA. Unul era Ciprian Foiaș. Celebrul matematician american de origine română, cum îl prezentau enciclopediile lumii. Membru de onoare al Academiei Române și al Academiei de Știință din Ungaria, dar și al Asociației Americane pentru Progresul Științei. Laureat al Premiului Norbert Weiner pentru matematici aplicate, acordat de Societatea Americană de Matematică și Societatea pentru Matematici Aplicate și Industriale. Unul dintre cei mai cunoscuți matematicieni ai lumii. Aș fi vrut să spun dintre cei mai mari matematicieni ai lumii, dar mi-e teamă că mă citește de undeva din ceruri – funcționează și acolo internetul! – și cu modestia-i proverbială, nu-i place. Legenda urbană care circula atunci prin Reșița spunea că nu se făcea nimic la NASA fără ca românul, reșițeanul Ciprian Foiaș, să nu fie consultat. Celălalt era compozitorul și dirijorul Sabin Păutza. Atunci director muzical și dirijor la „Plainfield Symphony”, cea mai veche orchestră din statul New Jersey, SUA. Între timp, compozitorul Sabin Păutza a revenit în țară și s-a așezat într-un cartier patriarhal al Reșiței, fostul sat Moniom. E implicat în foarte multe proiecte culturale la Reșița, București, Iași, Ploiești. Unde nu te aștepți în România asta mare. Și unul și celălalt au fugit de „epoca de aur”. Celelalte personalități trăiau în țară. E drept departe de Reșița, mai exact în București, acolo unde i-a dus cariera. Și pe academicianul Mircea Martin și pe maestrul Constantin Lucaci, sau pe profesorul universitar Ion Stendl, decanul Facultății de Arte Decorative și Design din București, pe compozitorul și muzicologul Doru Popovici.
Au trecut 20 de ani și realitatea românească, realitatea Reșiței sunt cu totul și cu totul altele. În afara României trăiesc astăzi în jur de 4 milioane de români. La Reșița, nu există familie din care să nu fie cineva plecat. În Austria, Germania, Italia, Spania. În Grecia. În Croația. Cu toții erau în căutarea unui loc de muncă. Chiar și în Statele Unite ale Americii sau Canada sunt reșițeni, deși plecările acolo au fost cu intenția de a se așeza definitiv. O parte din cei plecați în Europa, familii întregi, s-au statornicit unde i-au dus căutările. Vin doar în concedii. N-au renunțat la casa lor de aici, o deschid o dată sau de două ori pe an. Altă parte, îndeosebi femeile, lucrează câte două-trei luni prin Europa, vin acasă alte două-trei luni și din nou pleacă. Mă întreb: ce s-ar întâmpla dacă industria reșițeană și-ar reporni motoarele? Cu cine s-ar muncii? Sigur, migrația a început imediat după revoluție. Au plecat membrii comunității germane din Reșița. Când Institutul de Cercetare și Proiectare pentru Echipamente Hidroenergetice Reșița marca 25 de ani de existență (1966-1991) și când specialiștii acestui post de avangardă industrială au publicat „O istorie trăită a concepției și fabricației echipamentelor hidroenergetice la Reșița”, inginera Rodica Brebenariu scria: „În cei douăzeci și cinci de ani de existență a institutului, dinamica personalului din acest colectiv a fost marcată, în principal, de repatrierea etnicilor germani, colonizați în România în diferite etape, sau a germanizaților”, apoi a românilor. „Din oamenii de bază ai colectivului s-au creat adevărate filiale ale institutului în Germania”, remarca, nu lipsit de temei, Rodica Brebenariu, concluzionând ironic: „iar la nivel de institut am pierdut președinți de sindicat sau secretari PCR”. Și dă o adevărată listă a celor plecați: Rudi Schistek-Schroeder, , ulterior colaborator al UCMR din partea firmei Vatech din Germania; Osy Protocil, Fery Puvak, domnii Huska și Holz G.F. , Rudi Takacs și mulți alții.
După acest prim val, cu descendențe în colonizările Banatului, au urmat alte valuri: pur și simplu specialiști sau simpli muncitori formați la școala industriei reșițene, apoi tineri absolvenți de politehnică și alte forme de pregătire superioară care nu și-au mai găsit locuri de muncă după decembrie 1989. A venit rândul medicilor. La ora aceasta, tineri medici, reșițeni prin naștere, lucrează în Franța, în Germania. Știu și tineri arhitecți care-și practică meseria în Germania sau Olanda. Sau sunt specialiști la Bruxelles în diverse organisme europene. Au plecat sportivi, oameni de cultură. Muzicieni, artiști plastici. Reșițeni, pur și simplu.
Dragii mei reșițeni care trăiți oriunde în lume, astăzi, mai mult decât oricând, mă gândesc la voi. Mi-ar plăcea să intrăm în legătură prin intermediul acestei publicații: „eCronica – Jurnalism de calitate”. O publicație a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, Filiala Caraș-Severin. Adresa noastră este: www.ecronica.org. Scrieți-ne unde trăiți, ce v-a determinat să plecați, de ce ați ales o țară sau alta, cum v-ați adaptat, vă place unde trăiți, unde munciți, vă gândiți acasă, la Reșița. Sau poate pentru dumneavoastră acum acasă nu mai e Reșița. Am citit la un moment dat pe o postare online că un unui reșițean îi este dor de „langoșii de la Muncitoresc”. Dumneavoastră de cine sau de ce vă este dor?
Vă așteptăm, așadar, cu poveștile dumneavoastră de viață. Cu împlinirile sau dorurile pe care le purtați pe adresele de email: dorina.sgaverdia@gmail.com și dan.botgros@yahoo.com.
Dorina SGAVERDIA
