Ce frumoasă e ideea de concurenţă. Nobilele efuziuni sportive, lupta dreaptă din care iese învingător cel mai bun, inovaţia şi geniul uman ce conduc progresul hotărât al omenirii. Candoarea şi fair-playul competiţiei, respectarea adversarului, lupta justă şi înălţătoare. Bullshit. Când vine vorba de economie, există un clivaj monstruos între actori. Cei mărunţi, slabii, sunt pe tărâmul lui Hades. Lupta e mocirloasă, darwinistă. E vorba de supravieţuire, de reducerea actorului economic la cele mai animalice instincte, la lupta surdă pentru o bucăţică din plăcinta grasă veşnic promisă de către capitalism. Asta nu e concurenţă, e bătaie ordinară dezbrăcată de orice umbră de glorie. Rămân marii actori, hidrele cu multe capete dar cu un singur corp. Lumea corporatistă reprezintă un monopol ameţitor, cu companii-mamă ce deţin o pleiadă de branduri ce au scopul de a întreţine iluzia diversităţii.
Să luăm gigantul berii, InBev. Acesta, foarte de curând a înghiţit altă balenă enormă, şi anume SABMiller. Costul tranzacţiei se învârte în jurul a 71 de miliarde de lire sterline. Noua companie, cu peste 200.000 de angajaţi, va avea profituri tot de peste 70 de miliarde de lire, mai mult decât companii precum PepsiCo sau chiar Google. Aşadar, una din trei beri la nivel mondial va fi deţinută de către noul titan, acesta deschizându-şi, cu piciorul, la fel ca-n filmele western, uşile batante ce duc către pieţele emergente din Asia şi Africa. Cu un asemenea monopol aiuritor, micii producători de bere vor fi măturaţi nemilos de pe scenă. Preţurile vor fi, evident, discreţionare, dictate de pe picior de putere, nu prin iluzoriile mecanisme ale pieţei trâmbiţate de către trompetele apologete ale capitalismului global.
Nu e un exemplu izolat. Nicidecum. O altă tranzacţie recentă e şi mai interesantă. Gigantul farmaceutic Pfizer intenţionează să cumpere Allergan, producătorul celebrului Botox, într-o preluare ce va costa…ce va costa……160 de miliarde de dolari! Şi, pentru că de ce nu?, Pfizer îşi va muta sediul în Irlanda, acolo unde taxele sunt mai mici. Noua companie va avea vânzări de 64 de miliarde de dolari. Mai mult decât PIB-urile multor ţări din lume.
Sunt şi alte monopoluri la care ne gândim prea puţin. Cine produce avioane de pasageri în lume? Boeing, Airbus, Embraer, Bombardier şi compania rusească Tupolev. Desigur, cu adevărat relevante sunt primele două, Boeing şi Airbus, iar cifrele de afaceri a celor două este una până la care eu nici nu ştiu să număr. Mai mult decât atât, Boeing, Airbus şi Ambraer derulează parteneriate, deci monopolul e şi mai strâns. Diamante? Celebra dar discreta companie De Beers. Aceasta a deţinut timp de o sută de ani monopulul asupra diamantelor, aceştia lansând faimosul slogan “diamantele sunt veşnice!”, astfel făcând din diamant un dezirabil şi de neînlocuit simbol de statut. Ce pare de-o veşnicie şi în firea lucrurilor nu este altceva decât o ingenuă campanie de marketing a unei companii private ce modelează şăgalnic percepţiile maselor întru propriul profit. Cum şade elegant în acest dans al zeilor, 40% din acţiunile De Beers au fost achiziţionate, în schimbul sumei de 5 miliarde de dolari, de către alt incomensurabil gigant al diamantelor, şi anume Anglo American Plc. Exemplele se împletesc armonios în cam orice domeniu. Petrol? Exxon. Detergenţi şi cosmetice? Procter and Gamble. Mâncare? Nestle. Tehnologie? Apple, Microsoft şi Samsung. Agricultură? Monstanto şi Bayer.
Puzderia de branduri, clamarea unicităţii produsului, vertijul culorilor şi al ofertelor au în spate monopoluri atât de mari încât sfidează murirea şi devin absolute. Devin absolutul. Prea mari să pice, prea înfipte în ordinea lucrurilor pentru a putea fi perturbate, acestea nu lasă decât o singură variantă: consumul, consumul, consumul. Consumul ad infinitum şi ad nauseam.
Sursă foto: motherjones.com
