Este anul 2015. De fapt, peste mai puțin de o lună, 2016. Ne aflăm în era telefoanelor mobile superperformante, a smartTV-urilor, a internetului, a rețelelor de socializare. Este perioada ”satului global”, așa cum vedeau lumea, odinioară, viitorologii. Iată că previziunile lor s-au adeverit. Avem acum o explozie de comunicare de neconceput cu ceva vreme în urmă iar partea pozitivă a globalizării este că putem dobândi cunoștințe fără precedent despre ceilalți. Despre oameni de care știam foarte puțin sau deloc. Ne putem cunoaște, înțelege, tolera sau ne putem chiar atașa de persoane foarte îndepărtate geografic dar și chiar cultural sau social. Comunicarea digitală nu e atât de toxică sau lipsită de substanță cum pare. Apostolii rezistenței împotriva mediului virtual exagerează de multe ori pe componenta sa negativă sau periculoasă dar în realitate avem o minunată deschidere către lume. O amplitudine a cunoașterii și percepției aproape de neimaginat până nu demult. Asta face ca, aflați fiind în spații îndepărtate, să ne simțim apropiați prin modul de viață, prin năzuințe, cultură, modă, gastronomie sau mai știu eu ce alte domenii. Uniformizarea are și partea ei negativă, desigur, dar nu despre asta e vorba acum.
Ce vreau, de fapt, să reliefez? Faptul că este aproape incredibil cum unele persoane sau comunități întregi – într-o epocă în care cercetăm sistemul solar, când roboții noștri spațiali ne transmit imagini din lumi aflate la distanțe enorme, când gândim global și ne preocupă soarta planetei, păstrarea moștenirii ecologice, echilibrele majore planetare – rămân înțepenite în istorie. Mai ales în secvențele nefaste ale acesteia. Într-o istorie care nici măcar nu e a lor. A fost, poate a străbunicilor. Elemente vagi, deformate, transmise oral într-o așa zisă tradiție de familie fac să explodeze sentimente de ură, de aversiune față de o limbă, de un popor, de un drapel, de sentimentele naționale ale celuilalt. Mă refer la ceea ce se întâmplă de niște ani buni în secuime. Citesc reportaje realizate acolo, la Târgul Secuiesc, de pildă, unde oamenii sunt ”marcați” de arestarea pretinsului terorist secui, Istvan Beke. Organizează manifestări de susținere, proteste, ba chiar îl vor primar pe tânărul bănuit de tentative față de niște fapte ce constituie infracțiuni grave, dacă se adeveresc. Nu comentăm, deocamdată, s-ar putea ca zelul autorităților să fi fost exagerat dar să nu uităm că în acea parte de țară ne confruntăm cu mișcări ideologice mai vechi, care oricând pot exploda în acțiuni reale. De aceea, nu ne prea putem da cu părerea despre elemente pe care nu le cunoaștem și pe care autoritățile le știu mai bine. Fac aici o mică paratnteză. Ne-am obișnuit să bagatelizăm tot, să comentăm fiecare acțiune sau decizie a specialiștilor, cu îngâmfarea grobiană de tipul ”lasă domnule, că știm noi, nu faceți nimic, mâncați banii degeaba”. Ne pricepem la toate: și la medicină și la munca de poliție sau de informații și la economie. Să nu mai vorbim de politică și de sport. Eu zic că acest tip de atitudine, profund defetist, poate fi periculos la un moment dat, mai ales dacă e alimentat de anumite cercuri de interese. De aceea ne vindem pe doi lei. Din această cauză ne subestimăm și noi, ca români, și ceea ce producem sau facem.
Să revin. Secuii au tot felul de obiecții cu privire la istoria noastră: ba să ne schimbăm data zilei naționale, pentru că 1 Decembrie e pentru ei motiv de tristețe, ba că românii nu sunt urmașii dacilor și romanilor, ci au venit aici de prin părțile Albaniei și câte și mai câte. E drept că românii de aici, vreo zece la sută, se înțeleg cu populația ”majoritară” de secui, cel puțin la suprafață. Dar dacă te duci în aproape fiecare familie de secui, găsești nostalgii după Ungaria Mare, drapele, file de istorie orală, ură față de galbenul din steagul românesc. Ideile acestea au fost preluate de tineret, care se asociază și le promovează într-un mod ce poate să se transforme într-unul de neacceptat pentru ordinea de drept a statului român.
În general, vorbind, și aici depășeșc cadrul legat de secuime, referindu-mă și la pericolul islamist (sau pretins islamist, pentru că de activiștii Statului Islamic se delimitează chiar și cei care împărtășesc cu adevărat religia respectivă) este greu de crezut, dar nu imposibil, că în această eră a cunoașterii mai putem rămâne blocați într-o istorie greșit înțeleasă. Și dacă ar fi bine înțeleasă, cred că nu mai e cazul să judecăm sau să acționăm în consonanță cu acțiuni politice ce se învață acum doar la școală. Avem deciziile greșite ale istoriei contemporane și asta nu înseamnă că rămânem prinși în ele. Le depășim, încercăm să conviețuim civilizat, să ne creștem copiii, să ne îngrijim familiile, să prosperăm, să trăim frumos, într-un cuvânt, nu frământați de resentimente. La ce ne folosesc, până la urmă, și disputele teritoriale? Putem trăi liniștiți, în pace și înțelegere, cu oricine din lumea aceasta, pentru că acum putem călători în realitate sau virtual, ne putem bucura de izbânzile științei și tehnicii, ale tehnologiei, ale culturii, de libertatea credinței religioase. E momentul acum să gândim, așa cum spuneam mai sus, de o manieră globală, planetară, nu să amorțim într-un trecut pe care nu-l înțelegem.
