mi amintesc, în urmă cu câţiva ani, de hăhăiala zgomotoasă de pe toate posturile de televiziune, de sondajele de opinie, de vox-urile aruncate în eter, referitoare la aderarea României în NATO. Era o frenezie generală de ziceai că românul – născut poet – s-a trezit dimineaţa, mahmur, şi războinic ratat. A venit şi NATO! Şi, a trebuit să plătim! Securitatea costă bani mulţi, pe care îi dai din buzunar – şi sincer, nu înţeleg cum CPS-urile provinciale pot tarifa 7 lei/oră prestaţia unui agent de securitate, dar, asta e o altă discuţie, colaterală! – . Cum? Dai bani, nu primeşti, de la NATO?
Nevoia!, mă face să public acest text. Puţin spectaculos şi scolastic. Poate va fi util, însă, în analiza vremurilor pe care le traversăm. Chiar şi magnatul dispărut al petrolului, Dinu Patriciu afirmă, pe la începutul convulsiilor economico-financiare, că actuala criză economică mondială va sfârşi într-un război! Alte structuri internaţionale îşi vor face locul în spatele globalizării economice, culturale, informaţionale, fireşti în actualul stadiu al dezvoltării tehnologice a umanităţii, care ascund, însă, ambiţii legate de globalizarea politică, de dominaţie economică şi militară, la adăpostul unor lozinci privind globalizarea democraţiei! Febra democraţiei, care a cuprins subit statele arabe din Nordul Africii şi Orientul Mijlociu, pare să fie noul jihad, care va aduce o lume nouă, iar grupurile de dreapta, franceze şi germane, din “opoziţia democratică”, noua Al-Qaida! Noul jihad îşi face apariţia în lume gol-goluţ şi cu o mână pe trăgaci, alta pe stiloul caricaturistului sau tastatura computerului. De fapt, istoria se repetă. Aşa a început totul! După ce s-a prăfuit bine în deşertul afghan, numele Al-Qaida este din nou pomenit, zilele acestea, în legătură cu atacul asupra hebdomadarului satiric francez. Unii spun că e un atac islamist al unei celule care doreşte să-şi justifice fondurile. Alţii că Al-Qaida e la concurenţă pe „piaţa de publicitate a terorii” cu Statul Islamic, cam ca între Pepsi şi Coca-Cola. Eu spun că e vorba de o celulă locală, autorecrutată şi radicalizată din cele cinci milioane de musulmani francezi neintegraţi într-o societate tot mai arogantă şi represivă în ceea ce priveşte valorile locale şi tradiţiile!
Evenimentele de la 11 septembrie 2001 au adus în prim-planul vieţii internaţionale un nume nou: Al-Qaida! La fel de misterios, precum numele unor actori de film, sau locuri exotice, Al-Qaida s-a dovedit a fi, în foarte scurt timp, mai mult decât o creaţie hollywoodiană, chiar hichkockiană, ce părea să ameninţe: „sunt coşmarul, visul tău urât”, intrat triumfal pe „marele afiş” cu o publicitate în care s-au investit doar câteva sute de mii de dolari. O asemenea publicitate, cu efecte negative în democraţiile reprezentative din America de Nord şi Europa, a făcut şi face prozeliţi în comunităţile fundamentaliste din întreaga lume, fie ele musulmane, dar nu numai. Paradoxal, deşi presa, analiştii şi opinia publică vorbesc despre Al-Qaida ca despre o organizaţie teroristă – cu structuri ierarhice bine determinate – realitatea demonstrează că „Baza” este mai mult o mişcare ideologică (poate o nouă religie?), iar Ben Ladden este simbolul şi purtătorul său de cuvînt, chiar şi astăzi!
„FUNDAŢIA” CARE A RĂSCOLIT LUMEA
Sincer vorbind, Al-Qaida – Baza, Fundaţia (în arabă n.n.) – nu există! La origine, acest termen a fost utilizat de către mujaheddini pentru a desemna una dintre locuinţele de importanţă secundară ale milionarului saudit Oussama Ben Ladden, din Afghanistan. Aici se adunau tineri musulmani din lumea întreagă înainte de a fi trimişi în taberele de antrenament pentru dobândirea, sau îmbunătăţirea, cunoştinţelor militare. Apoi, din nume comun, Al-Qaida a devenit un nume propriu, căruia militanţii, serviciile de informaţii şi mass-media au sfîrşit prin a-i conferi existenţă!
Apariţia şi existenţa Al-Qaida sunt strâns legate de Afghanistan. În anii 80, combatanţii musulmani din această ţară constituiau reţele de recrutare la nivel mondial, „graţie sprijinului financiar saudit şi american”(Mario BALINT şi Raico CORNEA; Primul război al mileniului, Ed. AUGUSTA, 2001, pag.46). După retragerea sovietică din 1989, aceste reţele de luptători s-au desprins de proprii finanţatori. Aici, trebuie deschisă o paranteză: Afghanistanul a fost eliberat de sub ocupaţie sovietică, principalul scop al mişcării talibane. Cu toate acestea, instaurarea Califatului şi dobîndirea unui mod de viaţă – cu modificări la nivelul psihicului şi mentalului colectiv – au determinat apariţia, poate, a unei „noi specii” de care trebuie ţinut cont pe termen lung!, am închis paranteza. Al-Qaida a „coagulat” atunci, în jurul personalităţii lui Oussama Ben Ladden, întâi, mujahedini credincioşi din taberele de antrenament din Afganistan şi Pakistan, apoi, mai multe reţele neteritorializate, organizaţii politice violente şi autonome, în întreaga lume musulmană: Algeria, Egipt, Maroc, Turcia, Iordania, Tadjikistan, Uzbekistan, Siria, Pakistan, Malaezia, Indonezia, Filipine, Liban, Iraq, Arabia Saudită, Kosovo, Bosnia, Cecenia, Daghestan, Sudan, sau Europa Occidentală şi America de Nord. Grupările din aceste spaţii se revendică ideologic la Al-Qaida, „dar îşi apără şi îşi vor apăra autonomia proprie şi capacitatea lor de acţiune dacă Al-Qaida va fi, într-o zi, distrusă” (Marret, Jean-Luc: TEHNICILE TERORISMULUI, Ed. Corint, 2002, pag.18). La baza acestei „creaţii” se află dr. Abdullah Azzam, universitar saudit asasinat la sfârşitul anilor 90 în Afganistan, şi şeicul Muqbel, al Yemenului, consideraţi a fi mentorii lui Ben Ladden, potrivit aceluiaşi Jean-Luc Marret. În două dintre operele sale, „Regăsirea caravanei” şi „Apărarea teritoriilor musulmane”, dr. Abdullah Azzam recomandă crearea unei „internaţionale” islamice în întreaga lume, o reţea globală de activişti musulmani fundamentalişti care să poată face legătura între organizaţiile islamiste din întreaga lume, constituindu-se ca o comunitate largă de combatanţi antrenaţi şi motivaţi. Al-Qaida îşi are originea în aceste idei şi în Maktab al Kidmat lil-mujahidin al-Arab (MaK), sau Biroul afgan, înfiinţat în 1982 de dr. Azzam, cu scopul mobilizării luptătorilor la jihad împotriva sovieticilor. În calitate de finanţator principal, Ben Ladden era considerat adjunctul lui Azzam. Potrivit lui Radu-Costin Dobriţoiu ( AFGANISTAN – un pămînt uitat de timp, Ed. Enciclopedică, 2002, pag. 43), MaK lucra în strânsă legătură cu serviciul de informaţii pakistanez, guvernul saudit, guvernul egiptean şi reţelele neorganizate ale fraţilor musulmani… şi cu două bănci saudite, Dar al Mal al Islami, fondată în 1981, şi Dalla al- Baraka, fondată în 1982, de către apropiaţi ai Regelui Fadh al Arabiei Saudite.
Dacă organizaţiile teroriste tradiţionale erau costituite în structuri piramidale, Al-Qaida s-a înfiinţat ca un sistem de sateliţi autonomi ce gravitează unul în jurul altuia, maktab, adică un fel de confederaţie mişcătoare, pe orizontală. Pe verticală, Al-Qaida este organizată în jurul lui Ben Ladden (emir general) şi, probabil, în prezent, în jurul lui Ayman al-Zawahiri, egiptean, co-fondator al Al-Qaida şi membru al comitetului consultativ şi al comitetului Fatwa. El este şi unul dintre conducătorii Jihadului Islamic Egiptean şi al Talaa’al al-Fateh, Avangarda cuceririi! Sub consiliul de conducere se află un consiliu consultativ religios, majlis al shura, un comitet militar, comitetul financiar, comitetul însărcinat cu problemele religioase şi juridice şi comitetul de informare – batalionul de PR al Al-Qaida! Cel mai important rămâne, însă, Consiliul consultativ religios, care ia în discuţie, în conformitate cu perceptele Coranului – aşa cum sunt ele traduse de salafişti! – acţiunile politice majore şi acţiunile teroriste. Pentru că, fundamentalismul religios este motorul de neoprit al acestei organizaţii!
„Kuran”!
Într-o noapte din cel de-al 40-lea an al vieţii, în luna lui Rammadan, Arhanghelul Gabriel îl trezeşte pe Mahommed şi-i strigă: „Citeşte” (Kuran)! El răspunde că nu ştie a citi, dar îngerul îi mai strigă de două ori: „Kuran”, cu sensul de a recita, de a spune „după el”(Balint, Mario: KANDAHAR, Ed. Mirton, 2002). De la acest îndemn pleacă şi povestea noastră, având la bază experienţa personală. Islamul este o religie tânără, în plină expansiune, percepută ca o ameninţare pentru celelalte religii fundamentale, monoteiste, dar şi pentru statul naţiune. Umma, comunitatea musulmană din întreaga lume, funcţionează după reguli pe care societăţile occidentale nu sunt dispuse să le accepte. Musulmanii sunt oameni aspri, la fel ca locurile în care trăiesc. Bătrînii au barba albă. Mintea lor este plină de înţelepciune, ochii lor au citit cartea vieţii. Când au primit prima cămilă au cunoscut gustul bogăţiei. Când au murit turmele de oi, au cunoscut nenorocirile mizeriei. Au văzut fântâni secate, deci ştiu ce e disperarea, şi au văzut fântânile pline cu apă, deci ştiu ce înseamnă bucuria. Ei ştiu că soarele aduce viaţa, dar ştiu, de asemenea, că soarele aduce şi moartea, lucru de care nu îşi dau seama locuitorii din Europa sau America temperate. Ştiu ce este setea şi ştiu ce este să fii sătul.
Ryszard Kapuscinski descria, într-un excelent volum de reportaje de călătorie prin fosta Uniune Sovietică, spiritul acestor oameni: „Oare, omenirea care s-a născut prin pustiuri, lucru despre care vorbesc toate mărturiile, nu va fi nevoită să se înapoieze acolo unde îşi are leagănul? Şi, atunci, la cine va veni să se sfătuiască acel orăşean transpirat, cu FIAT-ul lui supraîncălzit, cu frigiderul lui pe care nu va avea unde să-l pună în funcţie? Oare nu are să-l caute pe turkmenul cu barbă albă, sau pe tuaregul cu turban? Ei ştiu unde sînt fântânile, adică ei cunosc tainele supravieţuirii, ale salvării. Ştiinţa lor, lipsită de caracter doctrinar şi de scolastică, este mare pentru că este pusă în slujba vieţii(sbl.n.). În Europa există obiceiul de a se scrie despre oamenii pustiurilor că sunt înapoiaţi, ba chiar foarte înapoiaţi. Nimeni nu-ţi spune că nu este îngăduit să emiţi asemenea verdicte despre nişte oameni care, în condiţiile cele mai cumplite, au ştiut să reziste mii de ani, creînd cel mai preţios tip de cultură, o cultură practică, îngăduind unor popoare întregi să existe şi să se dezvolte, în vreme ce, în aceeaşi perioadă, numeroase civilizaţii, bine statornicite au decăzut şi au dispărut pentru totdeauna de pe faţa pămîntului”.
Necitindu-l, cu siguranţă, pe călătorul polonez, mass-media a lipit etichete generalizate lumii islamice, în ultimii ani, ignorând un spaţiu care include 46 de ţări şi o cincime din populaţia globului. Islamul ste religia întemeiată de Mohammed. În arabă, islam înseamnă „supunere devotată” faţă de Allah. Termenul mai circulă şi cu înţelesul de „lume musulmană”, lume care împărtăşeşte credinţa islamică (umma), precum şi de civilizaţie islamică (Delumeau, Jean: RELIGIILE LUMII, Ed. Humanitas, 1996, pag.327). Cel care se supune voiei lui Dumnezeu este musulman. Biblia Islamului este Coranul (Kuran). Coran înseamnă citeşte, dar şi recită. Spre deosebire de Biblie, această carte nu este doar o învăţătură morală, o întemeiere a credinţei, nu numai un codice religios, ci şi juridic, el reglementînd „întreaga viaţă religioasă, politică, civilă şi penală, pînă la ocupaţia zilnică” (Coranul, introducere). Este semnificativ că acolo unde Coranul nu conţine norme şi prevederi, rigorile islamului se îndeplinesc prin sunna, adică tradiţia, care cuprinde o serie de reguli obligatorii. Unde nu ajunge sunna, intră în vigoare igma, consensul comun al celor mai înalte autorităţi în domeniul teologiei musulmane. În sfârşit, cînd nici acestea nu pot oferi dezlegări, se apelează la kiias, judecarea după cazuri analoge. Prin urmare, existenţa unui credincios musulman este reglată până în amănunt de codurile prezente în Coran, sau de alte norme de factură tot religioasă. Potrivit lui Delumeau (op.cit. pag. 328), cuvîntul jihad, tradus adesea prin „război sfânt”, înseamnă efort şi se aplică oricăror forme de efort depus contra propriilor indolenţe şi înclinaţii negative. Altfel spus, „jihadul iniţial” este lupta credinciosului cu sine pentru curăţarea de păcate şi se regăseşte, ca practică religioasă, şi în ortodoxie, de exemplu!
Potrivit lui Cristian Barna (JIHAD ÎN EUROPA, Ed. TOP FORM, 2008, pag. 17), apariţia statului-naţiune, ca mod definitoriu de viaţă, „adică organizarea oamenilor în comunităţi imaginate atât în minte cît şi pe hartă” a generat secularismul, prin separarea bisericii de stat, în lumea creştină şi prin colonizări şi cuceriri succesive, în restul lumii. Topit într-o raţionalitate tehnocrată şi ştiinţifică, preocupat să-şi gestioneze coloniile, secularismul a denunţat religia ca fiind iraţională, tradiţionalistă şi, în consecinţă, anti-modernistă! În zilele noastre, sub asaltul globalizării, musulmanii sunt martori la destrămarea civilizaţiei şi instituţiilor islamice, baza morală spulberându-se şi generând un sentiment de instabilitate. Aflat sub sentimentul de frustrare în faţa consecinţelor colonizărilor, brutale şi traumatizante, („Iraqul, această nebunie a lui Churchill care a pus la un loc două puţuri de petrol, Kirkuk şi Basra” fără să ţină cont de incompatibilităţile societale din acel spaţiu!) care au generat un profund sentiment de alienare, spaţiul islamic a generat JIHADUL interpretat, care reprezintă, de fapt, potrivit lui Radu-Costin Dobriţoiu (op.cit. pag.23) „inabilitatea unor societăţi musulmane de a acumula modernizările puse la dispoziţie de civilizaţia şi cultura occidentale”. Doctrina jihadului, ca unică soluţie de luptă împotriva secularismului, blamează modernismul secular sau lipsa de consideraţie faţă de valorile religioase care au dus, în ultimii 30 de ani la crize identitare în rândul populaţiei, ce permit globalizarea, economică, în primul rând. Cu perspective reduse de a-şi găsi un loc de muncă, musulmanii săraci se îndreaptă spre madrassas-uri, şcolile coranice dominate de ideologie fundamentalistă, pentru a primi „dreapta credinţă” şi… o şansă, îndreptându-se spre terorism sau luptă armată, cu o cauză precisă, evident, mai bine decât un destin în derivă şi un nivel de trai la limita sărăciei. Fundamentalismul, islamic în cazul nostru (el fiind larg răspândit în toate religiile!) are, aşadar, motoare religioase şi economice. Pe de-o parte, îndepărtarea de la credinţa tradiţională este considerată periculoasă, pe de alta, globalizarea este acuzată de sub-dezvoltarea economică a spaţiilor musulmane. În aceste condiţii, fundamentalismul nu este numai o mişcare extremistă. Este o filosofie, o credinţă şi se bazează pe un sistem selectiv de valori. Selectarea acestora este însă o trecere la limită şi se realizează nu doar prin „decuparea“ unor valori dintre alte valori, ci prin afirmarea exclusivă şi agresivă a celor selectate şi negarea violentă a celor neselectate. Sunnismul sectar, reprezentat de wahabism, este exponentul cel mai de seamă al fundamentalismului islamic. El are ca expresie directă terorismul. Salafismul, salaf – strămoşii noştri – este considerat cel mai pur curent şi critică decadenţa anumitori conducători şi prezenţa trupelor occidentale pe pământul sfânt al Islamului. Salafismul se bazează pe trei percepte: purificarea constantă a sufletului, lupta împotriva corupţiei şi ipocriziei, integritatea şi echitatea ca valori morale, monoteismul şi recunoaşterea Coranului ca sursă indiscutabilă a Islamului. Apropiat de wahabism care, potrivit lui Sayyed Abdul A’la Maududi, unul dintre părinţii ideologici ai fundamentalismului Islamic, citat de Cristian Barna (op.cit. pag. 37), este „un sistem comprehensiv, prin care se urmăreşte anihilarea tuturor sistemelor tiranice şi stabilirea strategiei proprii pentru bunăstarea umanităţii”, salafismul îi consideră apostaţi pe musulmanii care nu trăiesc după canoanele tradiţionale ale Islamului şi nu respectă sharî’a, legea islamică. Pe aceste percepte funcţionează Al-Qaida, dar şi pe ideile obscurantiste ale mollahilor din Peshawar, care promovează o interpretare actualizată a deobandismului, şcoală de gândire islamică integristă originară din Deoband, India! Potrivit lui Jean-Charles Brisard (Zarqawi, noua faţă a Al-Qaida, Ed. Aquila, 2005, pag. 36), la origine, deobandismul era o ramură a islamului sunnit, favorabil luptei contra coloniştilor britanici din India. Mollahii pakistanezi predicau ura şi violenţa contra regimurilor occidentale acuzate de a fi necredincioase şi de a se comporta ca nişte puteri coloniale în Asia Centrală.
ISLAMUL VAGABOND
După căderea fostului regim pro-sovietic de la Kabul, în 1992, războiul civil din Afganistan a fost marcat, cu precădere, de schimbări la nivelul raporturilor de forţe. Pakistanul este la originea ascensiunii la putere a talibanilor din 1994. În şapte ani, “studenţii la teologie” au reuşit să cucerească peste 90% din teritoriul afgan. Potrivit Jane’s Intelligence Review ,citată de Mario Balint şi Raico Cornea în „Primul război al mileniului”, pag. 47, în septembrie 2001, armatei 60.000 de talibani i se adăugau alte 12.000 de „afgani arabi”, „legiunea străină a mujahedinilor”, veniţi, în special din ţări din Orientul Mijlociu, loiali lui Oussama Ben Ladden. Aceştia au fost aduşi în Pakistan şi Afganistan să lupte împotriva sovieticilor. Au fost primiţi în „case de oaspeţi” după care, în funcţie de naţionalitatea lor, erau trimişi să se instruiască şi să vieţuiască în taberele de antrenament. Ei sunt, în momentul de faţă, „islamul vagabond”, cum l-a numit un profesor universitar libanez, reţeaua transnaţională care proliferează terorismul ca meserie!, Iar taberele de antrenament au devenit adevărate mall-uri de unde reţelele se pot „aproviziona” cu specialişti în arme şi explozivi.
Este foarte răspândită ideea că terorismul nu poate fi definit! Înlocuitor al romanticei guerilla (Che Guevara nu mai e la modă!), mijloc de exprimare al celor slabi, activitate alternativă la diplomaţiei, termenul îi denumeşte pe opozanţii oficiali ai unor regimuri. Ca şi „fascist”, „terorist” poate desemna pe oricine. Poţi analiza terorismul prin prisma efectelor sale distrugătoare, sau prin prisma cauzelor, amintite deja: alienare culturală şi socială, sărăcie, lipsă de perspective, oprimare, un acut sentiment de nedreptate care ţi se face permanent. Al-Qaida poate fi analizată prin ambele prisme. Mai există, însă, o cale: terorismul ca meserie! Pentru că, în 27 de ani de la înfiinţarea MaK de către dr. Azzam şi Ben Ladden, generaţiile de luptători antrenaţi în taberele speciale au învăţat că acesta este unicul mod în care se poate trăi, util, iar meseria de terorist este una bună!
Una dintre cele mai cunoscute tabere de antrenament este Sada (ecoul), unde s-a format în mânuirea armamentului de infanterie şi RPG celebrul Abou Mussab al-Zarqawi. Potrivit lui J-C. Brisard (op.cit. pag. 36), Tabăra de la Sada, amplasată la graniţa afgano-pakistaneză, era condusă de un bărbat de origine iraqiană, colaborator apropiat a lui Abdul Sayyaf, principal conducător al Partidului de Uniune Islamică, care controla zona din jurul Kabulului, în 1993. Trupele lui Sayyaf sunt cunoscute ca fiind printre cele mai dure facţiuni afgane, practicând violul şi decapitarea. În tabăra de la Sada s-a pregătit Ramzi Yussef, iniţiatorul primului atentat de la World Trade Center, din 26 februarie 1993, potrivit mărturiei lui Jamal Al-Fadl, din 20 februarie 2001, în procesul US versus Osama Ben Laden, citat de J.C. Brisard (op.cit.).
Tabăra de la Herat este, poate, cea mai importantă şi pentru faptul că, de la începutul anului 2000 este condusă de celebrul terorist iordanian, dar şi conform unui memorandum de informaţii al Consiliului Naţional de Securitate American, datat 29 aprilie 1999, prin care se spune că Al-Qaida ar fi utilizat încă din acea vreme tabăra de la Herat în scopul de a stoca material nuclear (Raport al Comisiei 11 septembrie, nota 181, cap. 4, Memorandum de informaţii al NSC). În tabăra de la Herat existau permanent recruţi din 18 naţionalităţi diferite care se antrenau în mânuirea explozibilului şi armelor chimice. Tabăra era aproape de graniţa cu Iranul, aproape de postul de vamă şi de sediul guvernatorului din Herat, Abdel Manan Khawajazai. Această tabără deschidea drumul spre Kurdistanul Iraqian şi controla rutele jihadului care duc în Caucaz, via Turkmanistan. Încă din 1996, autorităţile de la Moscova au semnalat că unii rebeli ceceni provin din tabăra de la Ziaraj, provincia Herat! Patru mujahedini din tabăra de la Herat înfiinţează prima tabără de instrucţie a „afganilor arabi” de la Khurmal, în Kurdistanul iraqian, având drept obiectiv reorganizarea rezistenţei islamiste din regiune. Reprezentanţii taberei din Kurdistan îşi vor extinde propriile reţele de recruţi şi finanţatori în Germania, Marea Britanie, Italia şi Cehia. La Khurmal, recruţii, în special cei trimişi de moscheea din Cremona, Italia, erau instruiţi în mânuirea armelor chimice şi bacteriologice. Unii dintre cremonezii de la Khurmal vor participa, în noiembrie 2003, la pregătirea camionului cu bombe de avion care a explodat la Nassiriyah, ucigînd 19 militari italieni!
Modelul taberelor afgane au fost „exportate” în tot spaţiul islamic. După declanşarea războiului din Afganistan împotriva talibanilor, în 2001, identitatea inamicului s-a schimbat brusc. Cei care plecaseră cu entuziasm să combată ocupantul sovietic, reveneau în ţările de origine cu o ură feroce la adresa Statelor Unite şi Israelului. Timpurile s-au schimbat de-a binelea! Mujahedinii cei mai motivaţi au plecat în Cecenia sau Bosnia-Herţegovina şi, ulterior, în Kosovo. Bombardamentele americane au pus pe fugă talibanii şi membri Al-Qaida. Unii au trecut pasul Khyber şi s-au retras în zonele tribale ale Waziristanului. Alţii au pornit spre Caucaz – Cecenia, Daghestan şi Georgia – şi Europa. Abu Atiyya figurează printre principalii locotenenţi ai Al-Qaida din Georgia, încă din 1999.
AL-QAIDA, UMBRA DE LA MADRID
Joi, 11 martie 2004. Ora 7 şi 39 de minute. Patru bombe explodează în apropierea gării Atocha din Madrid. Bilanţul: 192 de morţi şi 1.400 de răniţi. 10 dispozitive explozive artizanale, din care au explodat doar 7, cântărind doar 150 de kg, plasate în trei trenuri diferite. Bilanţul este demn de reţeaua Al-Qaida care mai dă un pumn direct în nasul lumii occidentale, după lovitura în cap aplicată la 11 septembrie 2001. Atentatele sunt revendicate de către brigada Abu Hafs Al-Masri, într-un text publicat de către mişcarea Ansar Al-Islam controlată, se ştie, de Al-Zarqawi, şi Ansar Al-Qaida din Madrid. În spatele atentatelor se află sirianul, naturalizat spaniol, Abu Musab Al-Suri, fost comandant al taberei jihadiştilor sirieni din Afganistan şi membru al Consiliului Shurei Al-Qaida. De altfel, potrivit informaţiilor personale, în apropiere de Damasc şi la frontiera cu Iraqul existau, în 2003-2005, cel puţin două tabere de aprovizionare pentru gruparea Tawhid wal Jihad ce avea, atunci, baza şi o puternică tabără de antrenament la Fallujah.
Potrivit unui document, „activitatea Al-Qaida a început la 10 septembrie 1988 cu un grup de 15 fraţi, dintre care 9 însărcinaţi cu administraţia”. Al-Qaida s-a născut şi se hrăneşte cu Jihad, ceea ce i-a permis să formeze islamişti începînd cu 1996. Jihadul iniţiatic afgan s-a continuat în Bosnia şi Cecenia, în Iraq şi Europa. Cauzele rămân aceleaşi, societatea secularistă fiind
incapabilă să le anuleze! În acest context, jihadul rămâne resortul fundamental al Al-Qaida, ca nouă ideologie de luptă, şi altor grupări islamiste de inspiraţie afgană. Interesant mi se pare că Al-Qaida ca ideologie a inspirat şi alte grupări fundamentaliste, nu neapărat islamice. Fraţii Ierusalimului este o grupare creştină, identificată în 2007 în Syria şi Lyban.
Ieri, terorismul celular a lovit la Paris, confirmând faptul că, după militari, jurnaliştii sunt cei care au plătit cel mai mare tribut în număr de vieţi în războiul împotriva terorismului!
Finalul războiului cu terorismul de tip Al-Qaida depinde de capacitatea noastră de anihilare a cauzelor generatoare de terorişti de profesie şi de a-l înţelege, în scopul de a evita fertilizarea altor terenuri propice. Dar, devine democraţia, noul Jihad
Sursa foto: themuslimissue.wordpress.com