Cât de aproape ne aflăm de falimentul personal?

Discutam, într-o emisiune TV, încă de anul trecut, cu judecătorul Daniela Deteşan, de la Tribunalul Caraş-Severin, care e doctorand pe această temă, despre legea insolvenţei personale. Cât de aproape e un proiect legislativ, menit a proteja pe ce care iau credite şi nu le mai pot returna? Cât de necesară e o asemenea lege? Opiniile sunt împărţite, sigur, depinzând din ce parte priveşti lucrurile. Daniela Deteşan explica atunci, pe îndelete, ce înseamnă asemenea norme legislative şi cât de importante se vor dovedi ele pentru cetăţeni. Acum, subiectul a  revenit în actualitate. Guvernul a avizat un proiect de lege care, dacă va trece de Parlament are şanse să devină realitate. Dar, guvernele anterioare au respins în mod repetat o asemenea iniţiativă, sensibile, nu-i aşa?, mai ales la îngrijorările sistemului bancar dar şi la unele voci din justiţie care avertizează că sistemul judiciar ar suferi o încărcare prea mare. Un alt hop în calea „fericirii” celor care ar putea beneficia de această lege este şi FMI, în faţa căruia guvernul s-a angajat să nu promoveze legi care să destabilizeze sistemul şi disciplina financiară.

          România este una dintre puţinele state europene în care nu există legislaţie de protecţie pentru executarea silită de către creditori a celui creditat, care, din motive obiective, nu-şi mai poate plăti datoriile. Băncile momesc clienţii cu facilităţi ademenitoare, îi păcălesc cu contracte abuzive, apoi, când vine vorba de returnarea banilor, strâng şurubul, vând acele credite către hienele de la firmele de recuperare, fără niciun fel de cercetare prealabilă, fără nicio analiză a situaţiei celui creditat. Legea insolvenţei personale asta doreşte: să îl apere pe cetăţeanul onest, care are cel puţin două datorii, pe care nu le mai poate achita din motive obiective şi nu din rea credinţă, în faţa evacuării de un de e chiriaş sau a confiscării imediate a unor imobile sau bunuri. Cetăţeanul aflat în această situaţie (câţi dintre noi nu ne-am trezit că am luat un credit şi apoi ne-am pierdut slujba, ne-am îmbolnăvit sau a apărut ceva obiectiv în viaţa noastră şi ne-a împiedicat să mai plătim la timp) va putea solicita tribunalului o cerere de intrare în insolvenţă personală. Instituţia respectivă va desemna un administrator, ce va face o listă cu toate bunurile celui creditat, pentru a vedea ce poate fi valorificat pentru plata datoriei. Sunt posibile şi reeşalonări pe termen mai lung a datoriilor, într-un cuvânt, un mijloc de apărare a omului aflat la mâna creditorilor.

          Pentru magistraţi, legea insolvenţei personale pare o provocare. Potrivit unui judecător din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, Norel Popescu, această lege ar putea afecta volumul de activitate al instanţelor. Plenul Consiliului Superior al Magistraturii este de acord cu această lege şi chiar şi-o doreşte, numai că va trebui să se ţină cont şi de un studiu de impact asupra posibilităţii instanţei de a absorbi şocurile, raportat la volumul de activitate ce se preconizează a veni spre instanţe şi care ar putea creşte termenele de soluţionare, spune judecătorul Norel Popescu.

          Ar putea fi aşa, caz în care trebuie luate măsuri de suplimentare a instanţelor. Numai pentru că se opune BCR şi sistemul bancar în general, ori că FMI cârcoteşte iar sistemul de drept are oarecari temeri, nu putem frâna evoluţia unei ţări pe coordonate moderne, adaptate realităţilor. Americanii au de zeci de ani asemenea prevederi legislative. Credeţi că de fraieri? Nu, ci pentru că s-au lovit de aceste realităţi. Iar demnitatea şi viaţa umană sunt mai presus de orice ezitări.

Sursa foto: thejournal.ie

Exit mobile version