Democraţia nu e un sistem perfect, recunoaşte toată lumea. E singurul, însă, pe care-l avem la îndemână. E cel mai aproape de libertatea umană, deocamdată. Democraţia înseamnă alegeri, iar alegerile înseamnă muncă, bani, transpiraţie, miros de creier ars, sforării, lovituri sub centură, confruntări, înţelegeri subterane şi o întreagă asemenea panoplie de acţiuni destinate a impune o garnitură de (uneori aşa-zise) personalităţi în fruntea obştii. Am asistat, prin natura meseriei, la toate campaniile electorale din 1990 încoace, la toate rundele de alegeri, practic. Am văzut cum clasa politică a crescut, s-a maturizat şi profesionalizat, în toţi aceşti ani. Mesajele oamenilor politici au devenit, de-a lungul anilor, mai abil meşteşugite, s-a apelat la profesionişti de imagine, de comunicare. Candidaţii şi partidele din spatele lor s-au transformat în actori politici mai persuasivi decât altădată, iar campaniile electorale îmbracă forme din ce în ce mai inedite. „Arsenalul“ campaniei electorale este, în ultimii ani, extrem de divers, astfel încât totul devine un univers colorat, menit să atragă, aşa cum coloritul florilor atrage insectele polenizatoare. Esența aceasta rămâne, cu toate că legile electorale din acest an au limitat masiv cheltuielile cu material de campanie costisitoare, cu bannere uriașe și alte asemenea manifestări grandomane, pe care de altfel nu și le puteau permite decât partidele mari.
Ceea ce le lipseşte îndeobşte, însă, campaniilor electorale este substanţa, ideile fezabile. Campaniile sunt destinate lansării unui „produs“, de aceea sunt presărate cu politici mai mult sau mai puţin agresive de marketing. Ca la orice produs. Până la urmă, între a vinde o nouă marcă de ciocolată şi a impune un candidat, distanţa nu e foarte mare. E chiar mai mică decât ne închipuim. Diferenţa este însă că ciocolata îţi satisface o dorinţă de moment, în timp ce candidatul rişti să nu-ţi satisfacă nici un fel de dorinţă. Există riscul să „cumperi“ un ambalaj gol. De aceea, e nevoie, dincolo de spectacolele de sunet şi lumină care marchează campaniile electorale, de oameni care să reprezinte ceva. Care sã aibă legătură cu puterea reală de a face ceva pentru aleşi. Spunem asemenea vorbe, desigur, de fiecare dată, la patru sau la cinci ani, dar tot timpul trăim cu speranţa că în urma unor astfel de masive concentrări de forţe electorale rămâne ceva. Ceva, cineva care să transforme această lume într-una mai bună. Şi, la naiba, parcă de fiecare dată ne înşelăm…
