Să ai un acoperiş deasupa capului e una din elementarele necesităţi ale fiinţei umane, alături de hrană şi încălzire. Chiar şi omul din Neanderthal avea grota sa, în care se adăpostea de intemperii. Anumiţi români, însă, ajung mai rău, cu mobila, tot avutul şi hainele în stradă. Bătrâni şi bolnavi dar nu numai, cu pensii mititele, îngroziţi de perspectiva sumbră a zilelor care le-au mai rămas, aceşti oameni se înclină zilnic sub greutatea virtuală a sabiei lui Damocles – o lege strâmbă, Legea 10 – care îi poate putea arunca oricând sub cerul liber (şi chiar o face). Iar modificările din ultimii ani la această lege n-au făcut decât să accelereze restituirea unor proprietăți, în condiții cel puțin discutabile. Am mai scris despre drama acestor români şi nu numai, pe care statul, după ce l-au servit ani de zile prin truda lor, prin taxe şi impozite, prin chiriile plătite la timp, îi sacrifică, cinic, în favoarea dreptului inalienabil la proprietate. Drept încălcat, însă, cu seninătate, în alte situaţii. Adică, faci dreptate unei clase sociale – a proprietarilor revendicatori de proprietăţi – pe altarul jertfei altor cetăţeni, cu nimic vinovaţi că au plătit conştiincioşi chirie timp de 30 de ani în case pe care alţii le-au părăsit cu bună ştiinţă, refugiindu-se în alte ţări, unde au fost despăgubiţi cu mii de mărci (în Germania, de pildă) pentru fuga lor de comunism. Iar autorităţile statului român emit o lege care îi proteja inițial, doar cinci ani pe aceşti chiriaşi. Și doar în anumite condiții, acum scâzând și această perioadă. Apoi, Dumnezeu cu mila! Între timp însă, oamenii trebuie să facă faţă la zeci de procese de evacuare, chiar în interiorul perioadei de protecţie a lor, procese prin care sunt târâţi în instanţe de proprietarii nerăbdători, chiar rapace. Sau, unora le-a expirat termenul şi nu au soluţii. Cu tot respectul pentru dreptul la proprietate, e inacceptabilă această situaţie. De aceea, jos pălăria pentru acele instanţe, pentru acei magistraţi raţionali şi cu respectul dreptăţii, care încă nu s-au grăbit să arunce oamenii în stradă – aşa cum au făcut-o unii colegi de-ai lor – până când administraţiile locale nu găsesc soluţii. Statul a amânat, cu o neglijenţă criminală, problema proprietăţii, până când criza a ajuns în toi, posibilităţile de construire a locuinţelor noi lipsesc, iar preţul imobilelor a explodat. De aceea, ar fi fost bine să se găsească soluţii locative pentru chiriaşi, ori proprietarii să fie despăgubiţi cu contravaloarea imobilelor lor. Aşa cum de altfel spun actualele prevederi legislative, dar care se referă numai la acei chiriaşi care au cumpărat cu bună credinţă imobilele. Numai că mai există o bună parte cărora nu le-au permis autorităţile de atunci să cumpere, ori nu și-au permis. Cu ei ce facem? Mare parte sunt deja în stradă…
