De la democrație prin coprocrație, spre Mitteleuropa

Angry protesters

Două articole fundamentale au apărut astăzi în Adevărul.ro: primul, absolut (din nou!) remarcabil, scris cu extrem de mult bun simţ de excelentul profesor Dan Dungaciu, al doilea, tăios în analiză şi frust, aşa cum ne-a obişnuit Cristian Unteanu. Două analize care te fac să gîndeşti, să-ţi pui întrebări existenţiale “la obiect”, dincolo de circul de la Bucureşti. Deşi, pe alocuri, par în contradicţie, cele două semnale de alarmă sînt reale şi deloc discutate de societatea românească, de “piaţă”, de politicieni, de societatea civilă, de liderii de opinie.

Trei explicaţii:

Prima – democraţia ne-a adus, cel puţin declarativ şi mitologic (am vrut să spun “basmatic” – termen referitor la basm! :)) de Europa şi valorile ei promovate de o construcţie europeană mult prea “negociabilă” în ceea ce priveşte statutul membrilor săi, a drepturilor şi egalităţilor, a fraternităţii, preluate de la căderea Bastiliei.

Secunda – coprocraţia, deşi mizerabil şi puturos ca termen, este starea în care ne aflăm, nu de ieri, nu de azi, nu de la victoria PSD pe 11 decembrie (11 septembrie, 11 martie etc…), ci de la 1990, atunci cînd schimbarea de paradigmă ne-a prins nepregătiţi, cu nădragii în vine pe privata din fundul curţii! Coprocraţii huzuresc în demnităţi în care nu au ajuns printr-un sclipitor Big Bang de inteligenţă profesională-creatoare, ci prin malversaţiuni şi manevre dolozive scandaloase pentru o Europă a standardelor ISSO. Nu-i puteţi bănui nici o clipă pe cei care au trecut liceul cu 5 la limba română, care din agenţi publicitari au ajuns la Patrimoniu şi APIA, care au absolvit dreptul în sala de biliard de la Ateneul Tineretului şi şi-au acordat singuri nota la masterat, că ar fi citit Principele! Nu e un exemplu direct, cu adresă, e doar un prototip funcţional care îşi urmăreşte propria agendă, dincolo de interesele naţionale sau agenda publică. Astfel de coprocraţi cooperează pentru binele comun (personal) fie că există fizic la Reşiţa, Cluj sau Bucureşti! Coprocraţii sînt cei care, în opinia mea, sînt creatorii de scîrbă şi lehamite în societatea românească! “De ce să mai votez, că tot x-suleasa conduce”, sau “de ce să protestez, că tot ei cîştigă”! Coprocraţia funcţionează independent de democraţie printr-un mecanism de guvernare autonom bazat exclusiv pe profit personal, interese de grup, delaţiune, fals, tensiune, presiune, intrigă, eliminarea creierelor incomode. Am tradus doar ceea ce fostul consilier prezidenţial Iulian Fota a zis, la un moment dat. Citez: “Democraţia poate fi în pericol, pentru că se produce un fenomen de deprofesionalizare a României, pe motive pe care le putem discuta, cît şi din cauza faptului că începem să nu mai discutăm probleme fundamentale, neavînd suficientă expertiză şi neavînd suficientă aplecare asupra acestor chestiuni. Şi atunci înlocuim dezbaterea pe problemele adevărate ale României cu o falsă dezbatere care nu se bazează pe analiză, ci pe păreri, care nu sînt bazate pe informaţii clare, ci pe bîrfe şi chiar pe minciuni şi care într-un final, dincolo de faptul că dau un mesaj complet greşit, fals, cetăţeanului, nici nu va duce la rezolvarea problemelor… Şi ceea ce mi se pare iar foarte grav este că noi am dat complet pe margine experţii, oamenii care ar putea să-şi spună parerea despre problemele sociale, economice, politice, demografice ale României, lăsînd arena unor oameni care astăzi vin şi vorbesc de economie, aceeaşi oameni mîine vorbesc despre social, aceeaşi oameni la sfîrşitul săptămînii ajung să-şi dea cu părerea despre NATO sau Uniunea Europeană. După părerea mea, dezbaterea publică din România a intrat într-o perioadă foarte complicată, sterilă pentru că pe parcursul ultimilor ani a fost înlocuită cu demagogie publică din ce în ce mai clară şi mai vizibilă care repet, ne manîncă timp şi atenţie, dar într-un final nu va lămuri niciuna din marile probleme ale României. Şi dacă vă uitaţi, din ce în ce mai mulţi dintre cei care vin la televizor îşi spun părerea, dar nu vin cu soluţii, n-au alternative, nu au competenţă, nu au o analiză competentă în sprijinul celor spuse de ei”. Foarte, foarte corect!

Scriitoarea Lavinia Călina ştie cel mai bine şi ce înseamnă revolta împotriva unor astfel de elemente: literatură cu un succes fabulos!

Terţa – relativa “nepotrivire”, cum spuneam, în analizele profesorului Dungaciu şi a analistului Cristian Unteanu, decurge din afirmaţia primului: “… cu o Rusie grăbită şi care începe să greşească în R. Moldova (vezi gestul preşedintelui Putin de a-i oferi lui Igor Dodon harta Moldovei istorice) – avem reţeta unui eşec anunţat”, în contradicţie cu hărţile comentate de cel de-al doilea, în contextul, acceptat de ambii, a unei reinventări politico-teritorial-existenţiale a Europei, ca ansamblu de ţări, popoare şi indivizi!

Cu cît se apropie momentul 100, la 1 decembrie 1918, există şi elemente extrem de vocale, care spun că Romania „s-a epuizat ca sens” şi a venit timpul divizării internaţionale după criteriul naţional. Vă sună cunoscut? Este refrenul pe care îl auzim din 1990, cîntat cu percuţie pe carîmbul cizmei de o anumită etnie. Cum politica externă comună a Uniunii Europene este doar o colecţie de ambiţii şi frustrări naţionale, nimeni şi nimic nu ar împiedica această mişcare! Face parte România din NATO şi UE? Face! Fac UE şi NATO balet cu Rusia? Fack (!). Atunci, de ce România se comportă ca Manneken Pis din Bruxelles şi se pişă contra vîntului? Pentru că sîntem la “sfîrşitul vacanţei”, aşa cum scriam pe 15 octombrie 2010, pe blog, nu din dorinţa de a fi alături de “Sfîrşitul istoriei” lui Fukuyama, ci din incapacitatea mea lingvistică de a denumi un final de perioadă prosperă şi liniştită din istoria europeană, perioadă din care, eu personal, am oareşcare nostalgii.

Este clar, ne aflăm la sfîrşitul unui ciclu de prospritate de 20 de ani care a luat sfîrşit. Un important observator strategic internaţional califica situaţa actuală drept: cea mai complicată situaţie internaţională din anii 30 încoace, iar unul dintre puţinii experţi români în securitate, pe care îl respect, aprecia că ne aflăm într-un “punct de inflexiune” în care curba istoriei se poate modifica NEPREVĂZUT, RADICAL şi DRAMATIC! Situaţia geo-strategică a lumii se modifică dramatic, Europa nu este lovită doar de tensiuni interne, criză economică, tensiuni cu NATO şi ONU, dar mai este afectată şi de îmbătrînire şi descreştere demografică şi, deşi unica şansă este imigraţia masivă, radicalizarea discursului anti-imigraţie a căpătat dimensiuni imposibil de anticipat în urmă cu cîţiva ani. Apar reguli noi, actori noi, nevoi noi! Lumea se frîmîntă, se transformă, transpiră, gîfîie, urlă, plînge, aleargă.Cei 20 de ani buni s-au sfîrşit! Ce urmează? Apocalipsa, adică sfîrşitul lumii vechi şi apariţia alteia noi. O ciocnire între vechea civilizaţie şi noua civilizaţie. Între prezent, trecut şi viitor. Poate fi o interpretare a Primăverii arabe, a revoluţiilor portocalii, sau a ceea ce se întîmplă în Piaţa Victoriei!

Cei doi analişti publică, cu pesimism, în Adevărul.ro aceeaşi oglindă a realităţii în care ne aflăm: cea a apariţieie unei noi concepţii politice – guvernată de internet şi lideri din umbră! – şi a unei Europe în plin proces de redefinire în anul electoral 2017 (“Alegeri în Olanda, Franţa, Germania, cel mai probabil şi în Italia, referendum în Spania -Catalonia”) şi a unei Europe a hărţilor la nivelul marilor jucători, unde “nimeni nu a renunţat nici la memorii, nici la aspiraţiile de putere şi nici la propria ambiţie hegemonică”. “Cu un an înainte de a se petrece, nimeni nu paria nici pe Brexit, nici pe Donald Trump. Surprizele trebuie să ne facă mai cuviincioşi cu evoluţiile din jurul nostru”, recomandă Dan Dungaciu, în timp ce Cristian Unteanu scrie că “O dezbatere despre hărţi de putere şi zone de influenţă ar trebui să ne intereseze în cel mai înalt grad, unde deja ar fi trebuit să fim prezenţi cu propriul nostru proiect de ţară, cu propria noastră viziune structurată şi anunţată public asupra modului în care concepem viitorul construcţiei europene şi relaţia cu spaţiile strategice din interiorul sau exteriorul acesteia”… “Priviţi din nou la hărţi, acolo se află definite cum nu se poate mai clar interesele perne ale tuturor celor care fac sau determină facerea jocurilor din spaţiul european. Uitaţi-vă bine în ce context am fost plasaţi, deseori deloc prietenos, pentru a realiza urgenţa unei definiri a ambiţiilor noastre în spaţiul european şi euro-atlantic”…  “Şi să nu uităm niciodată că specificul hărţilor este de a fi mereu refăcute…”

Aceeaşi concluzie şi la Dan Dungaciu: “Atmosfera europeană se va schimba, la fel şi starea de spirit publică, atenţia, interesele. După ciclul electoral 2017, Occidentul va arăta altfel. Cum? Nu putem şti, poate nici măcar bănui. Căci suntem într-o etapă în care „lebedele negre” au devenit normalitatea însăşi! Din această perspectivă, ceea ce s-a petrecut la Bucureşti, în Piaţa Victoriei, vreme de aproape o săptămână – „apariţia unei noi concepţii politice” – capătă cu totul alte înţelesuri, semnificaţii şi potenţialităţi”.

Într-un astfel de mediu, ameninţările se diversifică, însă ameninţarea asimetrică generată de actorii non-statali, amestecaţi, din punctul meu de vedere şi astăzi, în criza de la Bucureşti, rămîne cea mai importantă, pe termen scurt, imediat, cel puţin. Aceştia speculează lipsa de capacitate a statelor de a le controla acţiunile şi se bazează pe imprevizibilitatea acţiunilor lor. Iniţiativa le aparţine, de aceea statele doar reacţionează în loc să prevină! Statul naţiune pe care îl cunoaştem astăzi de la Pacea Westfalică, în relaţia cu alte state a dezvoltat pîrghii de cooperare: tratate, înţelegeri, protocoale, sancţiuni. Cu actorii non-statali, aşa ceva NU există, ba chiar relaţiile sînt bizare. Deci, dependenţa statului de actorii non-statali a devenit o vulnerabilitate! Incapacitatea de răspuns a statelor – şi, deci, a elitelor politice – reprezintă, la rîndul ei o ameninţare actuală, care, suprapusă peste o vulnerabilitate structurală, combinată cu un “trup slab” al statului-naţiune, depăşeşte capacitatea statului de a o combate! Situaţia mă determină să spun că elita politică, nu doer românească, este subdezvoltată şi incapabilă de viziune pe termen lung, dincolo de ciclurile electorale. Din păcate, situaţia mai dificilă din România este determinată ŞI de faptul că ţara noastră, după 28 de ani, nu dispune de un sistem coerent de formare a acestora. Clientelismul şi lipsa de competenţă fac ca destul de rar să apară oameni potriviţi la locurile potrivite, fapt ce afectează grav coerenţa unor instituţii fundamentale! O guvernare diminuată – generată şi de faptul că actul de guvernare ţine de capacitatea elitelor chemate să-l exercite – rea, proastă, permite infiltrarea actorilor non-statali în zone cheie ale deciziei, producînd vulnerabilităţi structurale în procesul de decizie.

Am asistat, la un moment dat, la o expunere mai non-conformistă a Guvernatorului Băncii Naţionale, pe mai multe teme din care, nefiind specialist, am reţinut două dintre ele: la acest moment, peste România se închid ca nişte falduri grele, trei cicluri economice şi financiare. Şi asta e de rău, pentru că la fel ca la alinierea planetelor, din acest punct discutăm doar despre variabile, impredictibilitate şi nesiguranţă, iar riscurile, ameninţările şi vulnerabilităţile se modifică cu o viteză uluitoare. Închiderea ciclului de 100 de ani poate marca începutul sau sfîrşitul unui proiect. Şi cum ultimul proiect politic al României s-a derulat în urmă cu 99 de ani, cînd, la 1918 România a devenit STAT, este de presupus că vîltoarea în care am fost cuprinşi va destructura ţara pe care mulţi şi-o doresc în genunchi. Premisele există! Uitaţi-vă pe ferestre! Optimiştii spun, însă, că astfel de învolburări sociale sînt normale şi ciclice la nivelul societăţii. Constantin Argentoianu spunea, la vremea aceea, că TOŢI MOR DE GRIJA EUROPEI! UNII SÎNT FILO-GERMANI, ALŢII FILO-FRANCEZI, NICI UNUL NU E FILO-ROMÂN!!! Identic! Deci, încă o dovadă că istoria se repetă!

Exit mobile version