Consider că nu mă număr printre ipocriţii pudibonzi de serviciu şi nici printre falşii dotaţi, chipurile, cu sensibilitate în exces, care-şi dau ochii peste cap în faţa unei expresii sau unei imagini mai dure, ciripind cu buzele ţuguiate: vaiiii…. Şi totuşi… şi totuşi trebuie să spun că penibilul îmi face pielea de găină şi, evident nu sunt singurul. De asemenea, știrile ”fake” (trucate, trad. aprox. din limba engleză, n.n.), de care abundă acum spatiul comunicării. O bună parte din televiziunile noastre (dar nu numai ele, ci și publicațiile online sau unele jurnale tipărite) sunt monumente de prost gust, depozitarele unor colecţii fără precedent de kitsch, lipsă de profesionalism, stridenţe şi excese sociale şi emoţionale. Mormane întregi de gunoi “mediatic” deversează zilnic pe anumite canale. Nu sunt instanţa morală care să se ridice împotriva unor asemenea abordări, pentru că oricum despre tabloidizarea materialelor care ajung în tubul nostru catodic (sau, mă rog, acum, în sistemele mai sofisticate din televizoarele cu LCD-uri sau cu plasma ori pe display-urile PC-urilor, telefoanelor sau tabletelor,) s-a scris/vorbit enorm de mult. Mă ridic însă împotriva neprofesionalismului, de la nivelul celor aproape 26 de ani de presă, din care 20 de ani cotidiană, în care eu şi alţi colegi de-ai mei din presa locală sau regională, am încercat şi încercăm să ne comportăm, onest, cu bun simţ profesional. Chiar dacă de multe ori această atitudine îţi este interpretată drept slăbiciune şi ţi se spune că adevărul nu vinde. Dar să auzi zilnic pe posturi naţionale expresii chipurile reportericeşti precum „rudele bărbatului tranşat”, „familia femeii de 250 de kilograme”, „războiul silicoanelor” sau să citeşti pe prima pagină în presa care din nefericire se vinde cel mai bine într-o Românie lipsită de busolă „a băgat mâna în chiloţii unei fetiţe de 12 ani” ori „cutare vedetă ce gagică ţi-ai tras!” şi multe asemenea înseamnă că întreţii cu bună ştiinţă decăderea spiritului unei naţiuni. Să nu mai vorbesc de torentul mâlos, mirosind groaznic, al zoaielor politico-manipulatoare din ultima vreme. Una dintre televiziunile de știri titrate dar profund subiective pierde publicitate într-un ritm alarmant, tocmai din cauza acestei atitudini excesiv de părtinitoare în defavoarea protestelor masive din stradă. Să pui paie pe focul unei disponibilităţi la gregaritate şi la grotesc oricum existentă este o atitudine absolut iresponsabilă. Şi să nu ni se mai spună că asta vinde! Asta vinde pentru că omul nu are de unde să aleagă. Românul debusolat nu mai are răbdare pentru nimic, de multe ori nu se mai suportă nici pe el însuşi. Şi atunci, aceşti ciocli exploatează, am putea spune chiar magistral, dacă nu i-am detesta, această debusolare. Chipuri chinuite de durerea inimaginabilă a pierderii cuiva drag, oameni pe patul de suferinţă, bătăi, scandaluri, înjurături, toate se perindă într-un carusel ameţitor și deprimant. Şi eterna întrebare tembelă: “Ce simţiţi acum?” adresată cuiva care şi-a pierdut, de pildă, familia. De aceea spunea regretatul Octavian Paler (sper să nu mă înşel) “Îmi place România. Atât timp cât nu mă uit la televizor.” Şi trebuie să recunosc că nu întotdeauna sunt de vină ziariştii. Deşi pe mulţi dintre ei cu greu mă pot decide să-i numesc aşa. Ci aşa-zisele eminenţe cenuşii din spatele politicii unor entități media care au învăţat să exploateze “viruşii minţii” cu care suntem cu toţii infestaţi (o excelentă demonstraţie face în acest sens Richard Brodie, creatorul programului de editare text Word, într-o carte a sa care aşa se şi numeşte). Aceşti viruşi ai minţii ne fac să gândim fără să vrem în şabloane trasate de păpuşarii board-urilor unor posturi care ne vin pe cablul TV şi să ne dorim ceea ce ei ne dau. Pe bani grei, chiar dacă nouă ni se pare că e gratuit.
Televiziunea şi presa, în general, are nevoie, poate, nu de o asanare morală, pentru că probabil e prea mult spus, dar măcar de o sită a măsurii şi bunului simţ. Şi să nu uit. A profesionalismului.
