Starea de live domină societatea noastră și pe fiecare individ în parte. Sau, mă rog, deocamdată, pe fiecare. Ea s-a extins deja nu numai la partea bună a lucrurilor, ci și în zona conflictelor. Sau mai ales acolo. Realitatea se combină din ce în ce mai mult cu virtualitatea. Cunoașteți cu toții momentul în care te afli în spatele unei mega-arme şi împuşti tot ce mişcă, în universul jocurilor de tip shooter, ori cele de strategie, în care cucereşti teritorii, bombardezi ţări. Eleconduc de departe în topul popularelor games de pe calculator sau de pe avansatele platforme de joc precum Nintendo, Sega sau Gameboy. Cumulate cu filmele de gen, în general bine realizate, dar care pun accent pe partea eroică a acţiunilor, pe cantitatea de inamici doborâţi, şi mai puţin pe durere, suferinţă, sacrificii inocente, toate acestea creează o percepţie deviată şi deviantă asupra realităţii în sine a conflictului. Ne-am obişnuit să fim un soi de spectatori cinici ai conflictelor armate, mai ales atât timp cât ele se desfăşoară departe de noi şi le putem urmări confortabil, din fotoliu, în faţa micului ecran. Matricea de sorginte artificială care ni s-a instalat în creiere şi conştiinţe ne aduce un fel de detaşare de rău augur faţă de război, de orori, în general. La asta se adaugă şi bombardamentul mediatic de imagine şi de informaţie, care face ca aproape orice tragedie să se transforme în statistică.
De aceea, războaiele transmise în direct la televizor ni se par un fel de jocuri video şi, de altfel, chiar şi piloţii de luptă sunt instruiţi pe simulatoare performante. Şi pentru ei ţintele sunt grupuri de pixeli pe care trebuie să-i spulbere, aidoma puştilor din faţa monitoarelor de acasă. Războaiele TV au devenit, tragic, chiar interesante, campioane ale audienţei. A fost Afganistanul, a fost Irakul, Ucraina, ca să cităm conflictele mari din ultimii ani. Îmi amintesc de momentul atacării Irakului. Camerele video supravegheau răbdătoare o intersecţie de străzi din Bagdad. Era noapte, circulau maşini puţine, dar totuşi circulau, ca în orice oraş pe timp de pace. Ore în şir, aparatele de filmat au transmis aceste imagini domestice, în care nu se întâmpla nimic, doar că aşteptarea era copleşitor de grea. Apoi, urletul înspăimântător al sirenei de alarmă aeriană, urmat aproape imediat de lumina şi vuietul exploziilor, dincolo de primele clădiri din faţa camerelor. Război live!
Multitudinea de camere de supraveghere din marile orașe surprind și ele evenimente ”live” de tip terorist ori diverse atacuri, așa cum au fost cele din ultimul timp. Aceste orori intră și ele în galeria războaielor mediatice și, cu timpul, devin un fel de statistică. Sigur că empatia are niște limite dar riscăm să ne aplicăm prea mult pe partea de ”show” a evenimentelor, așa cum dictează lumea televiziunii, cea a virtualului, în general. 