Avem un termen cu conotaţii speciale în discursul monarhic: cârmuire! Un cuvânt cu valenţe profunde, care transcende cu mult pe altele care ar putea părea similare sau măcar asemănătoare: conducere, management, coordonare, prezidare sau orice altceva în această direcţie. Cârmuire este altceva. Ideea de cârmuire, nobilă şi profundă, vine dintr-o lume în care valorile stau pe piedestalul lor şi nu sunt tăvălite în noroi, cum ai arunca mărgăritare porcilor. Cârmuirea înseamnă inteligenţă, înţelegere, profunzime, viziune, spirit şi multe asemenea atribute care sunt în general avatarurile minţilor şi spiritelor mari. Rare, e drept. Este cu mult mai mult decât simpla conducere a maselor, gestionarea unor situaţii sau luarea unor măsuri.
Am putea însă aduce această valoare care e cârmuirea într-o abordare locală? Am putea să o coborâm şi să o adaptăm comunităţilor locale, măcar în litera ei mai pragmatică, mai concretă? Gospodărirea unor entităţi locale se poate baza foarte bine pe valorile cârmuirii, mai ales pentru că aici îţi trebuie aplecare, înţelegere, disponibilitate, capacitate de efort, infinită răbdare şi, mai ales, viziune. Ştiu că nu întotdeauna, la nivel local, presat de probleme aparent de nerezolvat, poţi reacţiona cu abordări atât de speciale, aşa cum sunt cele generate de efortul de cârmuire. Dar viziune trebuie să ai. Am văzut personal, atât cât am putut, cum e în administraţia locală. M-am străduit o vreme, acolo, să mă situez pe altă baricadă decât cea jurnalistică şi să înţeleg sistemul din interior. Am reuşit, poate, în parte, în ciuda timpului scurt şi în condiţiile în care pentru conducătorul administraţiei acelei vremi un consilier sau un purtător de cuvânt era ceva, așa, ca o muscă supărătoare. Nu le poţi rezolva pe toate în administraţie dar poţi să încerci. Poţi să înveţi să cârmuieşti, să ai încredere în oameni, să te foloseşti, în sensul bun, de valoarea lor, pentru că fiecare individ este valoros în sine, trebuie doar să-i permiţi să se afirme şi să-l stimulezi. La Bucureşti, în anumite sectoare, administraţiile de sector au anvelopat blocurile pe bani proprii. Ba chiar le-au pus şi termopane locatarilor, la uşile scărilor, la geamuri, la balcoane. Pe oameni nu i-a costat nimic, chiar dacă, poate, pe o perioadă, vor plăti un pic mai mult la impozitele locale. Insesizabil, însă. Se compară acest lucru cu miile de lei pe care reşiţenii, de pildă, le-au dat din buzunar, într-un timp foarte scurt, pentru anveloparea imobilelor în care stau şi prin care, dincolo de interesul propriu, au făcut un enorm serviciu confortului urbanistic al oraşului? Cu siguranţă, nu. Ce le-a oferit administraţia reşiţeană în schimb? Nimic, evident. E un mărunt exemplu dintr-o mie de altele. Cu toate astea, cred că se poate. Trebuie doar să vrei să găseşti soluţii.
Ne-am cam sastisit de interese personale, de asfaltări sau alte lucrări cu firme proprii, de şpăgi – şi aici nu e vorba de o persoană anume, ci de o tendinţă quasigenerală – de drumuri făcute sau reparate de mântuială, de lipsa de soluţii investiţionale, de programe, de proiecte, ne-am săturat de eterne explicaţii şi motivaţii sterile. Avem nevoie de cârmuire locală, de soluţii ingenioase, care să scoată din marasm acest oraş. Odată şi odată poate vor înţelege şi conducătorii vremelnici că oamenii asta vor.
