Am citit cum că inimoşii animatori ai acestui jurnal online speră, din start, „să crească pe lângă ei tineri cu dragoste pentru cuvântul scris sau vorbit şi pentru justiţie socială”… Mărturisesc, trebuie să constat că tinerii aceia cresc greu! Până ce ajung ei la majorat şi la dragostea aceea, mă încumet eu (într-o lume întoarsă cu capul în jos, mi-am aniversat, nu cu mult timp în urmă, majoratul – 18 ani)! Pentru cei care, dincolo de multele platitudini de pe Facebook, mai „răsfoiesc” eCronica – jurnal declarat de cultură şi atitudine, trebuie să explic o anume împrejurare: fac parte (nesperat) dintr-un grup de statornici participanţi invitaţi la seratele culturale lunare de înaltă ţinută, organizate în salonul privat al domnului doctor Romeo Dumitrescu. Poate una din cele mai elevate manifestări de profil reşiţene. Acestea completează (de multe ori suplinesc!) puţinele alte îndeletniciri colective de spirit ale Cetăţii. Deşi intrată în banal, expresia „rezistenţa prin cultură” capătă, datorită generozităţii, trudei, dar şi harului domnului Dumitrescu, irizaţii de diamant… Invitaţi de mare valoare, din varii domenii, potenţează întotdeauna aceste întâlniri: istorici, literaţi, iscoditori prin vechi hrisoave şi papirusuri, muzicieni eminenţi, academicieni. Iar aria subiectelor este impresionant de extinsă şi ne lasă cel mai adesea pe gânduri, reconsiderându-ne atitudinile. Atunci, spre sfârşitul manifestărilor savante, aşa mi-e în fire, simt nevoia unei descărcări, a unei intervenţii care să ne descreţească frunţile, să ne stimuleze tonusul şi să ne aducă pe faţă omenescul nostru zâmbet, înainte de culcare… În acest registru, pentru început, cutez a rememora, „a scoate în lume”, dincolo de zidurile salonului, unele intervenţii ale mele la seratele elevate ale distinsului doctor, menite să facă cumva legătura între expunerile şi dezbaterile serioase despre mersul lumii, cu trăirile curente ale noastre, oamenii obişnuiţi…
Azi, bunăoară, din „salon”, un pseudoeseu la tema din mai anul 2016, „RELIGIE ŞI ŞTIINŢĂ”, cu participarea academicianului Ion I. Cotăescu, reputat doctor în fizică cuantică.
O zi în care n-aţi zâmbit măcar este o zi pierdută. Mă fac un pic de râs şi mă angajez, cunoscându-mi năravul, să nu vă reţin prea mult. Să nu ne prindă miez de noapte, oră sensibilă, când se întâlnesc, de când e lumea, virtutea cu viciul. Aşadar, la Poarta Raiului, cam pe vremea anilor mai tineri ai d-lui doctor Dumitrescu, Sfântul Petru picotea plictisit pe un taburet. Nu prea avea de lucru, ştiind noi că, de un timp încoace, spre Rai vin din ce în ce mai puţini fericiţi…
”- Cioc, cioc!, sau knock-knock!, cum se bate acum pe englezeşte cioc-cioc. Şi Bătrânul tresări, urnindu-se de pe scăunel şi răsucind în broască impresionanta cheie. Dar, dincolo de poartă – ioc! Nimeni!
– Măi, să fie! O fi vreo închipuire. Aţipisem… Să n-o lungesc (deşi îmi place), povestea s-a mai repetat o dată. Tot nimeni! Atunci, iritat, închizând poarta, Cerescul Grănicer n-a mai încuiat, nu s-a mai aşezat pe băncuţă, ci a rămas cu mâna pe clanţă, atent, să-l prindă pe ăla căruia-i arde de glume.
Într-adevăr, aşa cum prevăzuse, când nu peste mult timp s-au auzit din nou ciocănituri, Preasfântul a deschis brusc, reuşind să-l apuce de guler (mă rog, să-l apuce de ceva…) pe vinovat. Pasămite, era sufletul unei femei necăjite, urcat acolo cu greu, tocmai de la un canton izolat de cale ferată…
– Îţi arde de bancuri, fată! Te joci cu Instituţia de Forţă?!
– Iertare, Preasfinte, nu-s eu de vină! E unul acolo, jos, cu ştiinţa. Şi mă tot resuscitează!”
Întâmplarea aţi aflat-o, de fapt, mărturisită de domnul doctor Dumitrescu al nostru, o întâmplare trăită. Domnia sa fusese Salvarea. Eu am repetat-o acum, pentru cei care n-aţi aflat-o. Până la urmă, religia s-a împăca cu ştiinţa. Un compromis… Sufletul acela a ajuns în Rai, dar peste vreo zece ani. Şi asta, datorită doctorului, căruia Providenţa îi purtase paşii tocmai atunci, pe acolo.
Un gând despre Credinţă. Gândul bun vindecă, salvează trupul. Şi sufletul. Un dialog din „Contele de Monte Cristo”, romanul pe care-l citeam de mult, până ajungea ferfeniţă, mi-a rămas în minte (azi nu mai trebuie să citeşti tot, cauţi rezumatul pe internet…). În temniţă, disperat, Edmond Dantès se răzvrătea, de faţă cu bătrânul abate Faria:
„- Nu mai cred în Dumnezeu!
– Nu are importanţă, replica blând abatele. El crede în tine!”
Tot astfel, bunăoară, în Evanghelia după Matei – capitolul 14, se povesteşte cum, pe înserat, ucenicii se aflau în mijlocul lacului şi, deşi ar fi vrut să navigheze spre malul opus, cum le spusese Domnul Isus, vântul le era potrivnic. Şi atunci, Mântuitorul a păşit spre ei, călcând pe ape. Simon, fiul lui Iona, Petru – cum îl ştim – întâi s-a speriat, ca şi ceilalţi ucenici, gândind că-i nălucă. Dar apoi, cunoscându-L, în fapt de înserat, a exclamat:
– Doamne, de eşti Tu, porunceşte să vin şi eu la Tine, pe ape! A pornit dar Petru, a făcut doi paşi, însă apoi, cu fiecare pas nou se scufunda un pic… Bătea şi vânt tare…
– Doamne, scapă-mă! Întinzându-i mâna, Domnul Isus i-a spus:
– Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit?
—————————————————————————————————–
Miracolele din Biblie nu sunt simple poveşti, chiar dacă uneori hiperbolizează. Puterea este în tine! Este aceasta o lege care premerge orice religie, dar în acelaşi timp o însuşire minunată a fiinţei umane, trestie gânditoare cum scria cândva, inspirat, filosoful Blaise Pascal, căreia ştiinţa i-a dovedit potenţialul. Încă Galileo Galilei afirma: „Biserica şi ştiinţa spun acelaşi lucru, dar pe căi diferite.”
Rămânând la mersul pe ape, comit un nevinovat eres, închipuind o variantă: când Petru a început, cu fiecare pas, să se scufunde, ceilalţi ucenici înşiraţi pe copastia corăbiei i-au strigat:
– Petre!, nu mai fă, mă, pe nebunul! Calcă şi tu pe pietrele alea! Petre era pescar, nu prea făcuse şcoală. Căci, dacă ar fi făcut, ar fi ştiut Principiul lui Arhimede, enunţat cu peste două secole în urmă: „Un corp scufundat într-un lichid este împins de jos în sus cu o forţă egală cu greutatea volumului de lichid dizlocuit de acel corp”… Dacă ar fi învăţat asta, făcea pluta!
—————————————————————————————————–
Ne întoarcem la vremi mai apropiate de începuturi, la Cartea lui Moise – FACEREA, când oamenii, înmulţindu-se, se înmulţeau şi răutăţile. Dumnezeu Îşi reproşa Sieşi ce au ajuns să facă oamenii şi, mâhnit, l-a chemat pe Noe, urmaş al lui Adam. Noe era om cu har în ochii Domnului Dumnezeu. Drept care, Domnul a hotărât ca acesta să fie părintele unei lumi noi… Să ne imaginăm. Vorba lui Marin Moraru, în filmul lui Sergiu Nicolaescu – „Actorul şi sălbaticii”:
– „Aiasta nu-i lumi! Aista-i balamuc!”
Şi apoi, cu glasul Lui grav şi cald, pe care l-ar fi invidiat şi celebrul bas Feodor Şaliapin sau – mai spre noi – George Niculescu-Basu, Domnul zise de sus:
– Vezi că am făcut un proiect de Arcă. E cam mare: 138/23/14 metri. Fă-o repede, să încapă câte o pereche din toate vieţuitoarele. Restul o să înec, o să înec răul! O să plou, Noe! Potop! Voi crea o depresiune centrată în Mediterana, cu izobare spre Pontul Euxin, determinând ploi torenţiale pe arii extinse. Cod roşu, Noe!
– O să plou! O fi corect? Gramatica zice că a ploua este verb impersonal, intranzitiv. Deci, doar plouă (persoana a III-a singular). Noi nu plouăm, că n-avem nici competenţa. Doar El poate. El (cu E mare) plouă. Aşadar, revin.
– O să plou rău, Noe! Oamenii sunt răi. Sodoma şi Gomora le-a pus capac! Să vezi tu ce vine: Scilla şi Caribda, Castor şi Polux, Cezar şi Cleoparta, Asterix şi Obelix, Felix şi Otilia… Gata! Punct, şi de la capăt! Mult mai târziu, aşa avea să spună şi un domn pământean, Iohannis. Mă rog, aşa credea el…
Nu intru în amănunte. Observăm doar că s-au ivit greutăţi aproape insurmontabile la cazarea atâtor lighioane şi orătănii între care acţionau contradicţii antagoniste fatale… Nu pot trece, însă, cu vederea, nedumerirea firească: cum s-o fi descurcat, un an întreg!, pe marea de ape, într-o cabină, Noe – bietul, cu nevastă-sa, dar şi cu cei trei fii – Sem, Ham şi Iafet, fiecare cu nevasta lui! Soacra cu trei nurori! A mai fost, mult mai târziu, şi altă „soacră cu trei nurori”, a unuia Nică a lui Ştefan a Petrei, Ion Creangă. Dar nu se compară!
În sfârşit, a venit porumbelul cu crenguţa de măslin în cioc, a stat ploaia şi a apărut curcubeul, semn divin că s-a terminat cumplitul diluviu. O copie a acestui curcubeu celebru s-a mai păstrat până în timpurile noastre, când Ion Iliescu l-a plasat pe cerul de deasupra Bucureştiului la mitingul cu George W. Bush, sosit în chip de porumbel, să ne vestească intrarea, cândva, în NATO!
Apele s-au retras, corabia a rămas suspendată în vârful unui munte înalt. După străvechi obicei al navigatorilor, căpitanul Noe i-a dat numele Ararat, care nu înseamnă nimic! Apoi, le-a spus alor săi, ca la noi în Banat, frecându-şi mâinile:
– Ehei, da’ ştiu că o ploiat câta!
Iar Dumnezeu, învăluit într-un nor luminos, a ordonat:
– Vira ancora! Debarcarea! Creşteţi şi vă înmulţiţi! Ceea ce şi facem până în zilele noastre, care cum poate…
Potopul, acest mit biblic, această legendă, este – în zeci de variante – şi în mitologia altor popoare antice. Deci, a existat un eveniment concret. Sigur, nu global, ci local. Ciudat, egiptenii n-au povestea asta. Potopul este pedeapsă. Ori, la egipteni, în pustie, revărsarea Nilului era binecuvântare, belşug, viaţă!
Ştiinţa n-a rămas în urmă. Au fost numeroase descoperiri arheologice, inscripţii – în zona Eufratului, straturi de noroi, de aluviuni sub care erau semne de viaţă trecută, Marea Neagră ar fi fost un efect al revărsării Mediteranei, înainte fiind uscat. CIA a folosit până şi sateliţi de spionaj, ca să afle resturi din Arcă, pe muntele Ararat, sub gheţari…
Este clar, mitologia şi ştiinţa urmăresc căi de convergenţă: de la „CREDE ŞI NU CERCETA” al religiilor, la „CAUTĂ ADEVĂRUL ÎN PĂMÂNT”. Arheologia, climatologia, hidrografia nu modifică Biblia, ci ne fac s-o înţelegem mai bine. Newton, Voltaire, Darwin n-au putut clinti bazele creştinismului. Ba, la 70 de ani, Voltaire, după o viaţă profund ateistă, a exclamat dumirit: „Dacă Dumnezeu n-ar fi existat, ar fi trebuit inventat!”. Iar Albert Einstein mărturisea şi el convingerea lui: „Legătura între om şi Dumnezeu este CREDINŢA! Ea este tot ceea ce pune lucrurile în mişcare”.
Ştiinţa şi religia se completează. Ştiinţa n-a reuşit să înlăture răul, crima, războaiele. Conceptul cel mai de preţ al lui Isus este TOLERANŢA, IERTAREA, care practic vindecă! Când gândim bine, atragem binele. Când gândim rău, atragem răul – a spus un mare neurochirurg.
Nu este o altă soluţie mai bună, decât a îmbina ştiinţa cu spiritualitatea. Profanul, laicul „sunt ceea ce mănânc”, are o replică spirituală, nobilă: OMUL DEVINE CEEA CE GÂNDEŞTE!
Vă mulţumesc că m-aţi răbdat. Doamne, ajută!
Gl. (r) Adrian MARINESCU