Am început să publicăm, din această ediție, povestiri premiate la concursul ”Reșița peste 100 de ani”, desfășurat în cadrul Celei de-a 39 ediții a convenției naționale a scriitorilor și creatorilor de science-fiction din România – ROMCON, convenție în premieră la Reșița, între 7 și 9 septembrie 2018. Textele – pe două categorii, Ficțiune și Idei – au fost trimise de adolescenți între 14 și 17 ani , sunt de o foarte bună calitate și, ceea ce e mai important, nu trebuie modificate. Considerăm că astfel a apărut deja un nucleu de tineri extrem de talentați, visători, cu o bogată imaginație, care cu siguranță vor duce Reșița și Banatul Montan înainte. (Daniel Botgros)
Reșița 2118 – Culori noi în ramă veche ( Locul I la Categoria Idei)
O zi toridă, departe de sfârșitul lumii. Spun departe de sfârșitul lumii deoarece privesc îndărăt și văd sărăcia materială și spirituală de atunci și cum mulți credeau că e aproape un sfârșit al lumii iar acum, când doar ce am pus mâna pe frâiele noii cunoașteri, e doar un mic început al lumii.
Ruinele de atunci, astăzi încadrate în decorul unui 2118, sunt ceea ce bătrânii curând plecați numeau clădiri futuriste. Poate nici nu visau că o colană spiralată, așezată oblic, construită din nisip care gravitează și se învârte în jurul unei unde de lumină, poate fi balustrada unei platforme rulante gândite în felul unui câine urmarindu-și coada – ingeniosul sistem al magneților care resping o suprafață din trei colțuri ale unui triungi pe care se învârte banda, e uimitor chiar dacă sistemul pare a fi doar o bucată de tablă mânată de necunoscut. Să nu mai spun că această platformă duce exact spre funicular, din zone precum centrul orașului, combinatul siderurgic, zona Govândari (care a devenit aproape muzeu în aer liber al începutului colonizării zonei Banatului Montan și a perioadei interbelice). Cine mai spera acum 100 de ani să devină acest funicular un loc de observare al întregului oraș prin tehnologie ca acum, tehnologie care permite preluarea panoramei de după primul deal și redarea acesteia în timp real pe un perete-ecran, deși acesta este complet construit din sticla prin care se poate vedea și dealul cu toate speciile lui seculare – arbori aduși din toate colțurile lumii, între care se pot face plimbări pe poteci netezite și marcate, trecând de la o zonă la alta prin tuneluri ce te transferă cu vagoane miniere în locuri nebănuite ale parcului dendrologic, una dintre aceste zone ținând de subsolul luminat tot natural dar de data asta de pești fosforescenți ai lacului subteran.
Găsisem în internetul tip „search by text” de acum mai bine de 100 de ani, articole cu numele „La pas prin Reșița”. De necrezut că acele locuri au fost preschimbate sau mai bine zis înlocuite în acest fel și desigur totul a început odată cu emanciparea celor care trăiau în liniștea patriarhală a casuțelor din cătune și de pe dealurile aflate în proximitatea construcților de tip puzzle-defect de atunci. Se poate observa cum pentru conservarea tradiționalismului material de la începuturile așezării nemților în zonă, orașul a căpătat o nouă fațetă cu tipuri de case asemănătoare celor construite cândva, demult, de pemi. Astfel, zona Govândari a devenit un parc aproape virgin din care nu se taie nici un fir de iarbă inutil. Încălzirea se face în pământ cu o tehnologie necunoscută până acum un deceniu. Acești intelectuali ai vremii 2050 locuiesc încă în aceste mici asezări bucurându-se de ciripitul păsărilor, de nenumăratele mici șiruri hidrografice care traversează pământul cu o viteză încântătoare, lovind ușor colțurile caselor pe lângă care se desfășoară. Un plan înclinat de 35 de grade – ăsta este acum vechiul cartier al ghetoului bombardat cu boxe din care izbucneau piese vechi și proaste de rap, „muzică populară” cu groaznice țipături, manele și zgomote de chitare dezacordate. Întâmplarea a făcut ca o parte din schițele arhitecturii perioadei interbelice să fie găsite și clădirile construite în acest fel, reutilizând toate mormanele de darâmături rezultate în urma doborârii simbolului comunist (blocurile ghetoului), să devină muzee vii ale diferitelor perioade de tranziție spre actualul citadin. Oameni încântați de diferite ideologii și etape ale vremii, au început un trai material ca în perioadele cladirilor adoptate dar adoptând de asemenea și un mod de a gândi pragmatic și vizonar, potrivit secolului XXII.
Mereu în echilibru, locuitorii orașului meu natal s-au împărțit în cei care vor să trăiască viața modestă, liniștită a continuării unor tradiții și cei care își doresc să navigheze pe axa timpului, așa cum o fac și pe bătrânul râu Bârzava cu bărcile lor mici, în formă de pește, capabile să pornească în canale subterane spre „Peștera cea mare” (minunăție a vieții subterane semiacvatice) sau spre „Loculul răsăritului”, pe un cot al drumului care leagă aproape case și livezi dispuse parcă liniar înspre următoarea localitate și anume Caransebeș. Destinații multiple, cu cele peste 200 de tuneluri subterane amenajate ingenios pentru micii „pești” barcă-submarin, altele cu piste de bicicletă, zone de promenadă cu posibilitatea de a observa viața acvatică bogată și recifele marelui lac subteran descoperit chiar sub cursul Bârzavei, sau pur și simplu cu un sistem magnetic care transportă mici vagoane miniere pe trasee circulare cu diverse destinații, în special cu opriri în zonele de locuit pentru scurtele nopți ale climatului nou.
Conviețuind într-o productivă muncă în lanț, aceste două ramuri ale locuitorilor Reșiței de secol XXII au dat un suflu nou, impunător și totodată aerisit, orașelului de pe malul Bârzavei. Ocupațiile actuale sunt la fel de diverse ca întotdeauna, oamenii sunt intelectuali, ingrijitori ai locurilor, crescători de animale și cultivatori de felurite plante pe platforma Câlnic, sau pierde vară-toamană-iarnă care trăiesc din morcovii puși în geam, de pe urma iepurelui prins în capcană sau din fel și fel de treburi mici pe lângă casa celor mai puțin liberi pentru deprinderile gospodăriei.
Centrul civic al reședinței de district este oaza de adevăr al momentului evoluției, limba ceasornicului, firul de nisip ce trece prin clepsidră mereu primul, impactul pulsului, sunet și recul. Construcția emblematică pentru acest loc, Hotelul SEMENIC, a devenit cea mai frumoasa fațadă de mici dimensiuni, a zonei. Bare metalice parcă într-un mod haotic șerpuite și intersectate pe sticla alocuri oglindă, alocuri geam, alocuri vitraliu, se împletesc în partea de sus într-un munte cu drumurile în forma S E M E N I C pe care o ia la goană, spre vârf, modelul locomotivei RESICZA. Intrarea se face prin partea din spate care face legătura peste Bârzava, printr-un tunel bibliotecă, cu Palatul Cărășana, unul din cele mai importante centre culturale ale actualei organizari. Ca un triunghi culturalo-istoric, acest tunel străpunge apoi din nou zidul Palatului Cărășana pentru a face drumul înapoi peste Bârzava, de data aceasta, legătura se face cu Palatul Cultural iar prin pereții de sticlă ai tunelului, se pot observa picturile expuse recent și vizitatorii acestei expoziții îmbrăcați colorat în haine largi, tăiate, confecționate din felurite materiale reciclate, cum e portul actual – un zeitgeist style influențat mult de profetul modei de acum aproximativ 100 de ani, Maurizio Altierii.
Aceasta bruscă și lungă descriere a perioadei actuale are intenția de a conștientiza apropierile și distanțările de naturalul începuturilor și să facă din exploatarea unei plimbări, o mică, o umilă monografie a locului în care îmi trăiesc viața ușor bulversat de imensele lipsuri din trecutul străbunilor mei și de felul în care viața ar decurge mai neclar și grotesc fără oportunitațiile oferite de transporturile variate, de locurile în care pot sa îmi mut mereu gândul și pașii fie și doar pentru câteva ore. Veridicitatea trecutului mereu în față, spre nord și a viitorului mereu în goană spre evoluții nebănuite, îmi da senzația unui șarpe încercând să își muște coada fără a avea posibilitatea de a face acțiunea – omeneste vorbind, când înveți să vezi bine peste umar și să musti cu pofta, deja cad dinții dar și parul alb – un semn al ințelepțirii, nu?!
Trăiesc în proximitatea Casei de Cultură, care-i adânc brăzdată azi de sculpturi și design gotic, steam punk sau pur și simplu graffiti, ce ilustrează în unic loc al orașului scene din comunism. E drept, artistii vizionari au hiperbolizat totul. Chiar blocul în care locuiesc, bloc de tipul celor numite în vremuri „zgârie nori”, arhitectura, inventivitatea și peisagistica pare ca au atins apogeul sau măcar cote alarmante dacă ai rău de înălțime, de necunoscut, de mari schimbări – clădirea ia forma unui gorun după ce initial avea forma fântânii cinetice din centrul micului oraș, acum brațele secularului copac găzduiesc copăcei pitici din diverse specii, pereții sunt panouri fotovoltaice de tip fosforescent luminând noaptea întreaga zonă în timp ce ziua sticla devine fumurie iar în locurile unde întâlnește funicularul cu terasa sa îngustă (alocuri întinsă și pe sticlă deasupra golului, a parcului) și trenuletul minier dispus spiralat și totuși mereu cu rotle în jos, sticla devine roșiatică întâmpinând bătrânul monument cu brațele-i de gorun ce iau forma otelului care sare dintr-un vas enorm.
Vecinul meu din apartamentul alăturat, un om simplu, cu privirea gânditoare și bocancii zgâriati în toate x-urile ce le-a văzut un contabil, e muncitorul care întreține pereții fini ai furnalului devenit muzeu de câteva decenii. Fiind și inginer în uzină, coleg deci, mi-a devenit complice, în ciudatele călătorii prin nemuritorul oraș după o lungă seară de taifas pe stema UCM Reșița, proaspăt vopsită. Ilustrări lucide ale întamplarilor trăite de tatăl său la vopsirea furnalului în sidefiul scoicilor cu perle; uitate detalii importante privitoare la Pacea de la Passarowitz; părerile lui raportate la evoluția din acești 400 de ani de la importantul eveniment, m-au cucerit. Urma să facem un tur pentru a marca împreună evenimentele declarării independenței și a Marii Uniri, evenimente care se pregateau cu fast și pompă dar fiind faptul ca acum sărbătoream BICENTENAUL acestor evenimente.
200 de ani de istorie modernă și abia acum privim lucizi un bun început!
„Ciudat trece timpul când te uiți în spate și știi deja ce noi descoperiri urmează să își pună amprenta pe modul de trai și pe gândirea mai spirituală și mai pozitivă a lumii de mâine.” spunea vecinul meu ieri.
21 iulie 2118
Am găsit pe ecranul ușii, în interior, un mesaj lăsat de vecinul meu, în grabă probabil:
„Plec.
Stabilire în noul Banat.
Prietenie cu Serbia.
Prietene, domicliu nou – Majdanpek.
Viață bună și lungă.
Salve. Max.”
Ceea ce pot înțelege e că s-a semnat tratatul de prietenie între Banat și Serbia cu ocazia împlinirii a 400 de ani de la Pacea de la Passarowitz și că românii cât și sârbii au primit, așa cum s-a promis, trecere liberă peste bătrânul Danube, drept de muncă, casă, masă în noul Banat sau cum îi spuneau bătrânii cândva „Banatul Sârbesc și Valea Timocului”.
Parcă orașul se întunecă în privirile mele cu toată sclipirea și verdele lui. Sunt mai sărac cu un prieten de călătorii citadine. Am pierdut și șansa de a face o trecere în revistă a locurilor și evoluției lor, verdică fiind privită și prin ochii mei și prin ai vecinului meu, în escapadele noastre prin colțurile și intestinele orașului de munte…
21 iulie 2119
În drumul spre casă am numărat nesfârșitele blocuri în forme atât de diverse și am găsit că formele lor impresionează mai mult decât numărul și înălțimea. Am văzut „Coloana Infinitului”, „Colosul din Rodos”, Scânteia, Pana și Creionul digital cu motive populare, iar când am ajuns la Gorunul meu, am montat o plăcuta memoriala expediților mele și a eploziei creativitații lumii de azi, cu un mesaj cizelator pentru a păstra echilibrul între papucii din pământ și firele de păr electrizate-n cer. Îmi permit, acum când am decis renunțarea la jurnalul expediților abandonate de o vreme, sa reproduc mesajul plachetei memoriale frumos incadrat în gravura suprarealista a unui bătrân graphic designer:
Sic transit gloria mundi!
„În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn
cum bate ca o inimă un clopot
și-n zvonuri dulci
îmi pare
că stropi de liniște îmi curg prin vine, nu de sânge.
Gorunule din margine de codru,
de ce mă-nvinge
cu aripi moi atâta pace
când zac în umbra ta
și mă dezmierzi cu frunza-ți jucăușă?
O, cine știe? – Poate că
din trunchiul tău îmi vor ciopli
nu peste mult sicriul,
și liniștea
ce voi gusta-o între scândurile lui
o simt pesemne de acum:
o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet –
și mut
ascult cum crește-n trupul tău sicriul,
sicriul meu,
cu fiecare clipă care trece,
gorunule din margine de codru.
Gorunul – Lucian Blaga
pentru inginerul Max rămas în pământ la Majdanpek
și pentru evoluția noastră
Privesc de la zidul de sticlă apusul infinit și liniștea curge în mine ca într-un puț adânc de mină. Noapte buna, Reșița, noapte buna, Max, oriunde ai fi!!
Curaciuc Otniel Floruț