În seara zilei în care am făcut o nouă descindere în Orașul Vechi al Ierusalimului premierul israelian, Beniamin Netaniahu, s-a vaccinat în fața întregii națiuni împotriva coronavirusului. Mi-am spus imediat că asist la un fel de miracol „realist” și că forma lui oximoronică n-ar trebui să mă nedumerească. În fond, am fost crescut de mic într-o cultură ateistă în care ideea aspectului contradictoriu al realității era mereu subliniată. Atâta doar că sublinierea era îndreptată mereu spre dezvăluirea caracterului deplin realist al „realității”, adică al golirii ei de orice aspect magic, supranatural, miraculos. Mai târziu, când am reușit să mă despart de aspectele ideologice ale culturii în care trăiam, mi-am pus problema unei necesare dez-ateizării, care să nu depășescă însă granițele laicității mele asumate, pentru a nu face greșeala de a înlocui o ideologie cu alta. Nu doream ca, dez-ateizat, să devin automat partizanul unei culturi religioase, deși aforismul lui Malraux (pe-atunci îl credeam adevărat) că secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc, îmi dădea oarecum de furcă datorită prestigiului autorului.
În sfârșit! Sunt, deci, în seara zilei de sâmbătă, 19 decembrie, 2020, după menționata apariție pe ecranele televizoarelor din Israel a șefului de guvern, după încheierea ultimei sărbători iudaice din an, Hanuka, și înaintea Crăciunului, întrebându-mă ce pot extrage din recenta mea vizită în Orașul Vechi al Ierusalimului în care, cu excepția magazinelor decorate festiv în cartierul creștin al orașului și a unui flux mai mare de persoane în apropierea casei lui Moș Crăciun („Santa s House”), nu am văzut nimic care să indice o pregătire specială pentru celebrarea nașterii Mântuitorului. Celelalte străzi erau mai degrabă pustii și majoritatea magazinelor închise, dovadă că – exceptându-i pe rușii locali – marele val de pelerini care inunda literalmente Israelul și Ierusalimul în ultimele zile ale anului, își făcea simțită acum prezența doar prin marea sa absență. Și, atunci? Corona bate Crăciunul? Căci, așa părea că stau lucrurile!
Privesc din nou cele câteva fotografii făcute în aceeași zi cu telefonul celular și mă gândesc că poate răspunsul nu e, totuși, univoc. În fața Casei Moșului un rând respectabil de oameni, familii cu copii, așteptau răbdători să intre, nepăsători parcă la imperativul distanțării fizice, după cum în fața magazinelor împodobite tinerii nu se sfiau să schițeze mișcări de dans, în ritmul colindelor de Crăciun difuzate prin megafoane. Îmi amintesc, apoi, că la un moment dat un cor de clopote a izbucnit deodată, aproape sincron, instaurând pentru câteva minute o senzație de sacralitate în mijlocul unei atmosfere altminteri banale. Nu știu dacă am fost singura persoană care a trăit acea senzație, dar știu că ea m-a stăpânit suficient cât să-mi inspire regretul că nu m-am așezat și eu la rând în fața Casei Moșului, așteptând la fel de răbdător ca restul oamenilor să văd ce se întâmplă înăuntru. Gândisem în termenii protecției față de epidemia de coronavirus și regretam. Ca să-mi înlătur mica stare de vinovăție, mi-am spus că nu poate fi nimic altceva decât am văzut prin fereastra casei cu câteva zile înainte, când venisem din nou în vizită, dar în afara orarului afișat pe poartă, și când am surprins o siluetă care dirija un cor. Eram numai eu în fața clădirii și sunetele partiturii religioase se auzeau distinct. Era doar o repetiție sau se performa în fața unui pubilc special? N-am aflat, dar m-am bucurat că programul avea, într-adevăr, loc.
Acum, în fața imaginilor, îmi spun, însă, că există poate moduri mai subtile în care o realitate își dezvăluie fațetele, cum e și această mică victorie a unui vaccin pe pragul care separă două sărbători importante a două religii care nu-și sunt străine una alteia. E, oare, nesemnificativ că tocmai la sfârșit de decembrie este găsit antidotul unei pandemii care a îngenuncheat o lume întreagă, că tocmai în intervalul care separă două sărbători ale Luminii se naște o nouă nădejde, ale cărei raze vor învălui începutul Noului An? E banal sau e simbolic că un premier își dezvăluie brațul în fața națiunii pentru a primi, cel dintâi, lichidul tămăduitor, când în viața politică îl așteaptă dispute acerbe, create în mare măsură chiar de el însuși?
Mi-e greu să răspund la întrebări, dar nu mă pot reține să nu observ că – la fel ca în studenție, când mă despărțeam de ateismul rigid al adolescenței – mă vedeam acum în situația de a constata că realitatea e mai subtilă decât un simplu dat al simțurilor, că există, de fapt, mai multe realități și că ele sunt neconcurente unele cu altele. Dacă Moșul nu va veni anul acesta cu fastul din anii trecuți, asta nu înseamnă că vitregia vremurilor pe care le trăim l-ar fi îngenuncheat, ci doar că modurile sale de aparație pot fi diferite, la fel ca multele aspecte ale realității și că, în ciuda obișnuinței generale de a gândi, sacul său nu trebuie neapărat să atârne de greutatea darurilor, ci poate fi chiar sărac în ordinea materialității, conținând, în schimb, promisiuni de viață nouă, mai adecvată noului timp spiritual pe care, poate chiar fără să știm, îl trăim deja din plin.
Căci, ce poate fi, în fond, mai mic decât o doză de vaccin? Iar, doza nu poate fi și ea un sac? Există o expresie latină: „multum in parvo”! Mult în puțin! Cred că ea rezumă esența schimbării în fața căreia ne aflăm și care este, înainte de toate, o schimbare pe plan mental. Nu cred în teorii ale conspirației și nici în manipulare ca esență a politicii. Cred însă că viața se înnoiește periodic și că o privire cât de superficială asupra istoriei poate susține o astfel de perspectivă. De ce n-ar fi, atunci, chiar Moș Crăciun simbolul acestei schimbări? Dacă o bibliotecă intră astăzi într-un laptop, de ce n-ar fi și sacul moșului mai mic și, totuși, mai încăpător? Multum in parvo, cum spune dictonul latin, mai vechi decât timpul nostru.
Ion Știubea
Foto interior: Ion Știubea