Prin anii ’90 era o reclamă celebră pentru Adidas Torsion: ”Dacă vrei cu adevărat, poți!” Și mulți voiau cu adevărat ceva pe atunci, dar puțini au reușit.
Sună ca un clișeu să spui că oamenii care au părăsit România au plecat pentru o viață mai bună. Fiecare s-a despărțit de cei de acasă pentru ceva mai mult și ceva altfel, pentru că ideea de «viata mai bună» e relativă. Până să ajungi aici drumul e lung si greu, iar «mai bun» este diferit, pentru fiecare.
«Nu știi? Te învăț! Nu poți? Te ajut! Nu vrei? Te voi obliga să o faci!» Pentru Veronica Todor aceste cuvinte ale tatălui ei, Ioan, au însemnat începutul și sfârșitul filozofiei de viață. Orice îți propui…poți! Iar dacă nu poți…vei putea!
O fetiță mică, firavă, minionă, cu ochi verzi, dar cu voința unui voinic! Copilul cel mic al unei familii cu încă trei copii, a fost născută pentru a reusi. Veronica, un nume frumos și dulce, o fetiță isteață în filmul copilăriei, o altă fetiță… plină de vise…de la Cuptoare, lângă Reșița.
”Mereu am lucrat, de mic copil. Îmi dădeam seama că singura cale să reușesc în viață era aceea legată de învățătură. Mergeam cu caprele la păscut și luam cărțile cu mine. Stăteam întinsă pe iarbă, sub cerul meu și îmi construiam o întreagă lume. De mică trăiam în lumea mea! Știam și simțeam că, dincolo de tot ce știu și văd, exista altceva și eram decisă ca această lume, mai frumoasă și mai ușoară, să o fac lumea mea și să ofer tot ce e bun părinților mei. Niciodată nu m-am mulțumit cu ideea ca ei să nu aibă, de la mine, tot ce e mai bun și le va face viața mai plăcută. În centrul lumii mele erau ei. Și pe lângă această imagine vedeam drumul spre țintă, care era greu, dar eu știam ca pot. Puteam orice și pot, pentru că nimic nu era pentru mine prea mult. Cred că de aici îmi vine această forță, aceasta tărie, ideea de a fi convinsă că nimic nu este imposibil și de netrecut. Tot ce mi-am dorit a fost să fiu independentă financiar, să am banii mei, să nu depind de nimeni, exact ca să pot să ofer. Am lucrat la benzinarie, am fost vânzătoare, am lucrat contabilă. Studiam, în paralel, economie și marketing, munceam sau citeam până la epuizare, dar continuam să visez. Mereu și mereu, cu fiecare zi, îmi creșteau aripile, aproape fără să știu că erau mult mai mari decat mine însămi. Și venise timpul să-mi iau zborul!”
Asta spune Veronica, cea care știa, din instinct, că viața nu poate fi doar așa, iar ea trebuie să facă ceva deosebit, ceva altfel și special. Și a pornit la drum! În anul al-III-lea de facultate a luat drumul Greciei, împreună cu trei băieti. Mergea la o prietenă, soția unuia dintre ei. Mergea spre nicăieri, dar știa ca este drumul spre succes.
În Grecia a ajuns după cinci zile, după ce a mers pe jos, a călătorit cu mașina și vaporul, dupa ce noaptea parcurgea kilometri întregi, în frigul mușcător al lunii februarie și însoțită, la orice pas, de lătratul vreunui câine, care din întâmplare nu era lup. În micuța sacoșa toți cei patru aveau ceva lucrușoare, țuica de prune, pregătită ardelenește și destinată a fi un cadou scump pentru înstrăinații bănățeni, țigări și biscuiți. Cinci zile și cinci nopți fără apă și mâncare. Dormeau ascunși ziua. Iar noaptea: munți, văi, hățisuri, râuri, copaci, mărăcini, câini. « Îmi spuneam că drumul spre nicăieri duce sigur undeva. Știam că trăiesc o aventura și mai știam că orice sacrificiu e mic, dacă chiar doresc să îmi ating telul».
Si Veronica…mergea! Era Februarie 1996. « Nu exista nu pot. Exista nu vreau. Exista… nu vreau să pot!» Și a ajuns în Atena, începând să lucreze ca internă, apoi ocupându-se de menaj sau curățenie.
« Simt că, odată cu Veronica, mi se poate decerna un Oscar pentru întreaga activitate. Mai ales pentru calitatea de mamă. Copiii fie îi iubesti, fie nu, indiferent dacă îi naști.» A cui este fraza aceasta? A doamnei teatrului din Grecia, Vasia Trifilli, să spunem un fel de Stela Popescu a Greciei, la fel de iubită și apreciată.
« Veronica a venit în viața mea într-un moment special, ca un dar. Nu erau decât 3-4 ani de când mă tratasem de cancer și de când aflasem ca nu voi putea avea copii. Aveam nevoie de cineva care s-o îngrijească pe mama și o prietena mi-a promis că îmi va trimite o fata. Era 28 aprilie 1996. Cineva a sunat la sonerie și atunci când am deschis ușa am vazut în fața mea…un copil. Un copil frumos, cu ochi verzi. Nu știam ce sa fac și cum să-i spun că găsisem pe cineva care s-o îngrijească pe mama. Am mers la bucătărie și i-am dat să mănânce. Citeam în ochii ei disperarea, frica, nevoia de ajutor și caldură. Cum să spun: Nu mai am nevoie de ajutor?! Problema era alta: ce fac cu copilul? Cu copilul ăsta ? Păstram copilul!»
Veronica povesteste că se uitau ochi în ochi, ea si Vasia, și că nu întelegea nimic, se întreba ce-i spunea oare acestă femeie. Nu știa ca este o actriță celebră. Deodata, printre toate cuvintele care se rostogoleau, în avalanșa, în urechile ei, i s-a parut ca aude: «Se agapo », care știa ca înseamna «Te iubesc!». Era sigură că nu a înteles bine, pentru ca vorbele astea nu-și aveau locul în bucatarie, fața în fața cu o femeie necunoscută, care ceva îi spunea și ceva încerca să-i transmită.
« Decizia pe care am luat-o am înțeles ca e plină de probleme, probleme peste probleme, începând cu faptul că nu știa limba greacă, deci nu ne puteam întelege. Am văzut însă în ochii ei atâta putere și atâta decizie să reușească, încât am știut ca totul se poate. Și a fost așa, foarte repede, în scurt timp a început să înțeleagă tot, absolut tot. I-am spus să nu-și renege niciodată țara, originea. Ea este româncă, e din România, dar în Grecia mai are o casă, o țară și o mamă”.
Pentru ca Veronica avea atunci 20 de ani, Vasia Trifilli nu a putut s-o înfieze, în acte, ceea ce n-a făcut ca relația lor sa fie alta decât de mamă și fiica. “Vreau să mă scuze, pentru ori de cate ori am greșit. Să știe ca o iubesc foarte mult și vreau să îi demonstrez asta, într-o zi», este mesajul Veronicăi pentru mama de adopție. «Imi lipsesc și le lipsesc» sunt cuvintele duioase pentru parinții ei, pentru familia lăsata la Cuptoare.
Și ce n-a facut Veronica ! A terminat facultatea în țară, a facut specializare în jurnalism în Grecia, a lucrat la mari posturi de televiziune, este corespondent pentru România și angajat al postului de radio al primăriei Atenei. Dar toate acestea nu sunt nimic ! A ajutat oameni, ajută oameni, asta este cel mai minunat lucru pe care-l face Veronica. Mereu și mereu. Și nu se va opri vreodată, pentru că, așa cum a pornit la drum pentru parinți și nu pentru ea, așa înțelege să continue: pentru altii, nu pentru ea. Să va imaginati ceva: un vulcan în eurpție și lava, care curge neîncetat, fierbinte, arzând. Să nu credeți că viața lângă Veronica e ușoara, pentru că e perfecționista. Și vreau să știu de la bărbatul vieții ei, Gigi, cel care a convins-o că familia este «perla coroanei», cum o vede pe Veronica: «E un înger! Un înger curcubeu, care trece in câteva momente de la o stare la alta, care trăieste fiecare clipă total și adevărat, care îți da oricâta iubire și atenție poți duce cu aceeași usurință cu care îți cere imposibilul și complexul, în următorul minut. Pe cât de ambițioasa și încapățânată este, exact la fel de sensibilă. Veronica face mereu totul pentru ceilalti».
Poate credeți că povestea Veronicăi s-a terminat. Nu, pentru ca mai are multe de făcut…pentru alții. Și mai ales nu, pentru că există Vasilis. Micuțul de 20 de luni, țeful familiei, un băiețel cu fața angelică, dar cu o voință de fier și o încăpățânare la fel de exemplară. Băiatul ei, al Veronicai. Cu ochi vioi și inteligenți, mereu atent unde te uiți tu, pentru ca el să se poata juca cu lucurile tale, dacă nu esti atent. Vasilis deja vrea să aibă toate computerele și pixurile din casă. Probabil că visează, își face lumea lui, asemeni mamei care, întinsă pe iarbă, visa la lumea pe care a facut-o să existe. Ați înțeles: va urma!
Ioana Diaconu