Eram familiarizat, ca toată lumea, cu expresia „Nu aduce anul ce aduce ceasul”, pe care o interpretam ca o piesă a înțelepciunii străbune, cu sens prioritar pozitiv. Nu bănuiam până în urmă cu câteva zile, de fapt până la începutul săptămânii, că sensul ei poate fi și negativ, ba chiar într-o modalitate halucinantă.
Toată lumea știa (și toată lumea se minuna de faptul) că Israelul reușise, printr-o foarte eficientă campanie de vaccinare, să iasă din zona periculoasă a pandemiei de Covid și să relaxeze măsurile restrictive adoptate anterior. Vestea era atât de fericită și cădea într-atât de aproape de data alegerilor generale, care au avut loc pe 23 martie, încât premierul Netaniahu a folosit-o electoral, chiar cu o oarecare îndreptățire. Nu l-a ajutat, totuși, să câștige într-o manieră decisivă alegerile, chiar dacă Likudul se impusese cu 30 de locuri în parlament, și nici să formeze noul guvern în perioada celor 28 de zile, acordate prin mandatul încredințat, lui în primul rând, de președintele statului. Subiectul alegerilor era dominant în presa isaraeliană și devenise și mai incitant după preluarea mandatului de formare a guvernului de către șeful opoziției israeliene, Iair Lapid, președintele partidului Yeș atid, al doilea ca număr de voturi în Knesset. Ca partid de centru, Yeș atid (în traducere, avem sau există viitor) are relații funcționale și cu stânga și cu dreapta spectrului politic israelian și chiar o mică experiență de guvernare, pentru că a făcut parte acum câțiva ani dintr-o coaliție cu Likudul, partidul de dreapta al premierului Netaniahu. Mai mult, relațiile formațiunii se întind până în stânga extremă a arcului politic, acolo unde se află partidele arabe, ceea ce constituia un bun avantaj pentru strângerea celor 61 de mandate necesare formării noului guvern, care urma să-l debarce după 16 ani (dintre care 13 consecutivi) pe actualul șef al guvernului, Biniamin Netaniahu.
Așa stăteau lucrurile până la începutul săptămânii, când totul s-a prăbușit iar Israelul a intrat într-un scenariu halucinant, nemaiîntâlnit și autodizolvant de război pe două fronturi. Aparent, după o serie de provocări din partea organizației Hamas, prost gestionate de conducerea Israelului, s-a declanșat un nou conflict între cele două părți, cu bombardarea reciprocă a teritoriilor. Încleștarea era departe de a fi simetrică, pentru că aviația israeliană avea supremația și o rază mult mai mare de acțiune. În plus, Israelul deține cel mai redutabil sistem antirachetă din lume, Cupola de fier, care-i asigură o apărare aproape ermetică în fața rachetelor palestiniene. Cu toate acestea, Hamasul a dovedit că deține o remarcabilă putere de foc și suficientă aroganță pentru a acorda tot felul de ultimatum-uri Israelului, pe care le-a și respectat. Primul dintre ele fost dat chiar de Ziua Ierusalimului, care trebuia sărbătorită luni, dar care a fost practic anulată sub presiunea punerii lui în practică, soldat cu bombardarea împrejurimilor Ierusalimului (trei rachete a fost trase în direcția capitalei) și a salvelor care au măturat sudul țării. Israelul a răspuns cu inițierea raidurilor aviatice în Fâșia Gaza, chiar în acea noapte, continuate cu virulență sporită în zilele următoare, care au provocat imense pagube materiale și zeci de morți, prinre care mulți lideri militari ai organizației palestiniene. Cu toate acestea, Hamasul a continuat cu inițiativa ultimatum-urilor și a reușit chiar să-și regleze tirul rechetelor, astfel încât o parte dintre ele au lovit în plin clădiri israeliene la Așkelon, Așdod și Sderot, orașe din sudul Israelului, provocând și un număr de victime. Surpriza a luat proporții când s-a dovedit că organizația nu doar că părea inofensivă la loviturile încasate, dar reușea și să-și extindă raza de acțiune spre centrul țării (Holon, Rișon Letzion, Lod), ba chiar să blocheze în mare măsură activitatea aeroportului internațional Ben Gurion și să determine autoritățile isareliene să deplaseze aterizările pe al doilea aeroport internațional al țării, Ramon, de lângă stațiunea de vară Eilat, pe Malul Mării Roșii.
Tot ce am arătat până acum ar fi putut fi o saga obișnuită a unui conflict cu repetiție între Israel și palestinieni, nu primul, nu ultimul, dacă n-ar fi intervenit un aspect cu totul nou care, nu doar că a trecut-o pe plan secund ca importanță, dar i-a adăugat note apocaliptice, cu un impact devastator asupra țesăturii firave a relațiilor de coexistență dintre evrei și arabi în Israel. Dintr-o dată, ceea ce citeam doar în cărțile de istorie sau vedeam în muzee, a prins să se desfășoare în fața ochilor noștri, cu deosebirea că nu asistam la linșaje și pogromuri îndreptate într-o singură direcție, adică împotriva evreilor, ci în dublu sens, atât evreii, cât și palestinienii – pe latura lor cea mai primitivă, de hoarde tinere și dezlănțuite – adjudecându-și reciproc manifestări oribile de subumanitate. Am asistat descumpăniți și oripilați la un scenariu suprarealist, în care câteva mari orașe ale țării (Lod, Bat Yam, Haifa, Acco și Tveria) deveneau teatrul unor reprezentații coșmarești de ură și violență extremă, pe fundalul abandonării lor complete de către autorități, la fel de surprinse și neputincioase ca și populația obișnuită, baricadată în propriile case de groaza celor întâmplate. Cel puțin trei persoane și-au găsit sfârșitul în aceste dezlănțuiri de bestialitate, multe altele au fost rănite, iar o țară întreagă a fost traumatizată, probabil pe generații, de imaginile terifiante ale descinderii barbarilor în mijlocul civilizației.
Cum s-a putut ajunge la o astfel de situație? Cum de n-au fost întrezărite semnele care au anunțat-o? Sociologic există răspunsuri și e sigur că vor fi analizate cu minuțiozitate după liniștirea lucrurilor dar, deocamdată, durerea și stupoarea sunt prea mari pentru a permite minții să le analizeze la rece, când totul e încă în desfășurare.
Câteva componente ale acestei analize ar trebui, totuși, să cuprindă radicalizarea și agresivitatea crescândă, semnalate cu cel puțin o jumătate de an în urmă, a beduinilor din sudul țării și a palestinienilor din estul Ierusalimului, implicarea Israelului în zădărnicirea alegerilor din Autoritatea palestianiană, care trebuiau să aibă loc la sfârșitul acestei luni și, în paralel, pătrunderea ideologiei Hamasului în rândul tinerilor palestinieni, ba chiar și alarabilor israelieni. Nu pot fi excluse nici stângăciile noii conduceri a poliției israeliene, mai puțin experimentată în administrarea conflictelor urbane, și nici incitarea la ură a unor deputați de extremă dreapta din parlamentul de la Ierusalim. Toate acestea ar avea nevoie, însă, de un spațiu mai larg și de o minte mai calmă, pentru că lucrurile, cum spuneam, sunt în plină evoluție.
Ion Știubea