Societatea românească are multe de învățat. Cu toată istoria ei zbuciumată, pare că generațiile care se succed sunt condamnate să tot învețe din greșelile lor. Sau, uneori, să nu învețe deloc. Și asta poate și pentru că legături între generații nu prea există, nu beneficiem de un liant axat pe valori profunde, care să fie transmis dintr-o epocă în alta. Simțul valorii și păstrării, simțul prețuirii, au rămas toate vorbe dintr-un manual pe care nu-l mai citește nimeni.
Dar, în textul de azi vreau să ajung, cu voia, dumneavoastră, la normalitate. S-a tot vehiculat această expresie, în plină gregaritate a alegerilor prezidențiale. Dar să vă spun ce înțeleg eu prin normalitate. Am avut ocazia, în urmă cu câțiva ani, prin amabilitatea profesorului Petru Hețegan, președintele Uniunii Democrate a Croaților și al Ambasadei Croației, să iau un interviu în exclusivitate, pentru Banat TV, președintelui acestei republici dalmate, Ivo Josipovici, sosit în Caraș-Severin, pentru a vizita minoritatea croată. Cea mai numeroasă și compactă din România. Trebuie spus că așa fac toți președinții croați, după ce se instalează la putere. E un semn de normalitate. Președintele croat nu e fitecine, nu e un politruc de duzină. Social-democratul ales în fruntea țării de pe Coasta Dalmată e compozitor de muzică de cameră. A luat prestigioase premii internaționale în acest domeniu. E un om de drept internațional. A reușit să-și aducă acasă, pe cale legală, sute de compatrioți, reținuți de sârbi sau de autoritățile internaționale, în urma războiului. Am cunoscut la acel moment și pe unii dintre consilierii lui. Oameni firești, buni cunoscători de limbă engleză, amabili, relaxați. Președintele, însuși, extrem de calm și de diplomat. Relaxat și ei, onest, cel puțin la nivel de comunicare și de prezență. După interviul care a avut loc la hotelul reșițean unde șeful statului servise masa, m-am pomeni că găsesc, în apartamentul părăsit de președinte și de SPP-iști, pe o măsuță, un telefon mobil, care nu era nici al meu și nici al operatorului. Nu putea fi decât al șefului Statului Croat. L-am luat imediat și am ieșit, să cobor, pentru a i-l înmâna. Pe scări, urca deja, găfăind, un agent al Serviciului de Pază și Protocol. Venea după telefon, evident. I l-am dat, mi-a muțumit. Pentru câteva minute am avut în mână telefonul prezidențial. Al unui șef de stat străin. Și? Nu a fost nicio catastrofă geo-politică, nu s-au reconfigurat marii poli de putere. A fost ceva normal. Ivo Josipovici e om, își mai uită și el telefonul, ca fiecare dintre noi.
Lucruri de acest gen aștept și de la președintele Klaus Iohannis și, cu toată aparenta răceală teutonică a noului președinte, s-ar putea să le avem. Discursul său de Anul Nou, de pildă, care a făcut o sumedenie de accesări pe internet, a întrunit toate elementele unei normalități de care avem nevoie. Dar, nu Klaus Iohannis e marea problemă, ci clasa politică, cea care s-a ciocoit peste măsură. Banii, puterea, influența, schimbatul și pusul oamenilor în funcții și angajări pe posturi până la femeia de serviciu, a dat clasei politice o falsă valoare și o falsă putere. Nu vorbim însă de putere autentică, nu vorbim de valoare autentică, ci de un trist circ, care însă se joacă cu destinele noastre.
Pe de altă parte, însă, dacă vorbim de normalitate, să nu uităm că aceste funcții, mai ales cea prezidențială, sunt un simbol. Acești oameni reprezinta sau ar trebui sa reprezinte un simbol. Chiar dacă i-am ales noi să fie așa. Societatea românească nu a învățat, și acum mă întorc la aserțiunile de la început, nimic de la monarhie, acolo unde regele e un simbol. Și aceasta e o normalitate. E normal ca președintele României să fie un simbol, așa cum ar trebui să fie și președinții parlamentului sau cei aflați în funcții mari de reprezentare. Nu am nevoie ca președintele statului să fie neapărat om din popor, să mai bea o bere cu aleșii, la vreo cârciumă, din când în când. Am nevoie de un președinte respectat pentru ceea ce reprezintă. Am nevoie ca măcar pe perioada mandatului său să nu mai scormonim în viața personală, numai pentru a satisface instinctele gregare ale nației și cele ale unor așa-ziși jurnaliști. Clasa politică ar trebui să învețe multe de la Monarhie, atât timp cât mai avem norocul să fim contemporani cu această instituție. Firește, nu va fi posibil pentru toți politicienii, dar mi-aș dori ca măcar la vârf să avem oameni respectați. Așa că, nu-mi luați simbolurile!