În sunet de fanfare, trecutul, prezentul și viitorul stau de pază la granițele iubirilor. Le cer oamenilor pașaportul bucuriei, cine nu are atunci poate să spună o poezie eminesciană, iată identitatea românilor. In noi sunt toate frământările pământului, cuminți trecem podul, cu zile, săptămâni, luni, ani pe umeri. Anotimp după anotimp spunem adio verdelui crud, apoi licuricilor înfierbântați, spunem adio ruginiului pentru a ne îmbrăca în cele mai pufoase, reci și scumpe haine albe, astăzi le spunem: Adio! Dar mâine: Bine ai venit! În tot acest timp ne ține de mână un anotimp apărut de mulți ani, plimbându-ne prin toate cotloanele pământului, inimii, sufletului, iubitor, cu speranțe, prietenos, câteodată trist, niciodată pierdut, Anotimpul Eminescu!
În freamătul codrului acest anotimp minune tresare ori de câte ori lacul produce scântei, legănându-se sub soare, de la răcoare ascultăm pitpalacul, izvoarele, gârlele, apa somnoroasă sună…apoi se aruncă în valuri sperioase, Doamne câtă frumusețe în lume, câtă frumusețe în acest lan de grâu cu gust de anotimp, ce bine că există, ce minunat este! Aici cântă mereu cucul, mierle, presuri, neamurile păsărilor care ciripesc pitite-n ramuri și vorbesc cu înțelesuri, Eminescu…Eminescu…
Oare toți românii simt puterea acestui anotimp apărut din prea multă dragoste de viață, de iubire, de oameni, de vise, răgușit, îmi răspunde un tei vechi, cu bunătate în crengi, spune că toți românii, de la mic la mare, țin în suflete izvorul cântător, câteodată trist, atunci când își pierde crăiasa cu părul moale despletit, apoi pădurea vorbitoare, atotștiutoare, ce-și lasă stejarii să viseze la ochi vineți care lucesc pentru toți o vară-ntreagă. Haideți în crânguri! Vă aștept! Ne strigă anotimpul Eminescu, acolo sunt poveștile adevărate, câteodată întunecate, haideți, nu vă fie frică de nimic, oamenii pot să aibă câte anotimpuri vor, ei aleg bucuria, tot ei dau la o parte nefericirea din viața lor și tot ei pot să se transforme în crai și crăiese, după bunul plac, în cântec de cuci…
Și dacă am primit de la univers acest minunat cadou, de ce să nu sărim în sus de bucurie, să alergăm pe livezile pline cu fragi, desculți și plini de cântece, să ne aruncăm în clăile bătătorite de săteni, să spunem șerpilor că vremea lor a trecut, noi suntem astăzi cei care umblăm prin iarbă, bătuți de soare, noi suntem cei care urcăm în cireși bătrâni, uitați pe culmile satelor, să râdem ca nebunii, ca mai apoi să ne certăm cu ecourile bântuite de vânt, să fim cum vrem, chiar dacă toată pădurea se miră de nebunia ce ne-a cuprins, să dăm libertății libertate, semnături pe certificate de fericire, să spunem tuturor că o zi nu e ca alta și o clipă, oricât de mică ar fi, trebuie sărutată și îmbrățișată, pentru că este clipa noastră, miez de viață într-un ocean de divinitate!
”Cucu-ntreabă: Unde-i sora
Viselor noastre de vară?
Mlădioasă și iubită,
Cu privirea ostenită,
Ca o zână să răsară
Tuturora.”
(”Freamăt de codru” Mihai Eminescu)
Și nu doar al cincilea anotimp îl avem în noi, mai avem și recunoștința, adorația, milioanele de sentimente, iubirea, avem tot universul în noi, dacă vrem, pentru că această figură clasică cu plete mari, cu fruntea înaltă și senină, ochi blânzi și suflet fereastră, acest bărbat cu suflet de copil chinuit de vremuri ne-a lăsat cea mai mare moștenire, grea dar prețioasă, POEZIA! Contemporan cu noi, Eminescu, ne face să ne simțim mândri că suntem români, de la Dumnezeu este acest cadou și pentru asta îi mulțumim!
”Răsai asupra mea, lumină lină
Ca-n visul meu ceresc d-odinioară;
O, maică sfântă, pururi fecioară,
În noaptea gândurilor mele vină.”
(*Răsai asupra mea” Mihai Eminescu)
Cu recunoștință și iubire nemăsurată, Mia Rogobete