– Cât de important este rolul creației populare și multitudinea manifestărilor sale de exprimare în viața comunității sătești?
Cred că creația populară, în toate formele ei de manifestare, a jucat întotdeauna un rol foarte important în viața satului. Dorința de a-și împodobi viața cu FRUMOS a existat dintotdeauna în om, fie ca simplu gest estetic, fie având conotații mai adânci, religioase sau ritualice. Și aș sublinia acest caracter ritualic, căci cea mai mare parte a imaginilor folosite de țărani, fie ele pe haine, fie pe obiecte de uz casnic sau simple obiecte cu rol decorativ, nu au doar rol estetic, ci sunt incărcate de o simbolistică profundă. Ele fie spun ceva despre posesorul lor printr-un limbaj al simbolurilor, fie au rol protector ș i binefacător. Din păcate, semnificațiile complete ale acestor semne s-au pierdut in mare parte.
Ceea ce caracterizeaza țăranul este producerea obiectelor cu rol decorativ de către el însuși, în propria ograda, prin aceasta obiectul cu valoare estetică avînd totodată și rol de carte de vizită, aducând mărturie despre priceperea, îndemanarea și harnicia posesorului și, nu in ultimul rând, despre bogația sa. Și, aici, „bogația” nu este privită ca un „defect”, adică ceva nemeritat. În viața satului, bogat era doar cel care o merita, adică cel harnic la muncă și cumpătat la cheltuială.
Aș menționa în plus rolul foarte important al „regulilor” în creația artistică a satului. Și aceasta se vede foarte clar în ornamentica straielor țăranești. Adică – țăranul putea să-și dea frâu liber imaginației, dar numai în măsura în care ancadramentul pe croială, semnificația culorilor si simbolistica semnelor cusute sunt respectate. Ca să da un singur exemplu: nu poți găsi un simbol al fertilitații cusut cu roșu pe camașa unei văduve.
De menționat că înca nu am găsit documente care să ateste originea reală în timp și spațiu a semnelor decorative folosite de țăranul roman. Exista doar ipoteze și speculații. Și ceea ce este și mai interesant este că există multe simboluri care se regăsesc în forma identică și la alte popoare cu origini străvechi – ca exemplu aș da „zvastica” („vârtelnita”) „coarnele berbecului” sau „spirala”. Regăsim astfel de simboluri la popoare mediteraniene, nordice sau asiatice, apararent făra legatură unele cu altele. Eu aș lansa părerea pur personală că, la origine, probabil omenirea a fost un singur popor – idee ce nu este atât de ieșită din comun daca suntem creștini și credem in cuvintele Bibliei.
– Credeți că patrimoniul de valori traditionale moștenite și-ar mai fi găsit locul în albumul lansat ,, Din ormanul cu țoale”, dacă Maria, fiica dumneavoastră, nu ar fi ales să se apropie de folclor?
Absolut! Primele piese de colecție, cele mostenite din familie, le-am „salvat” înainte ca Maria să manifeste vreun talent artistic. Aș putea spune, de fapt, că hainele populare au făcut-o pe Maria să cânte. Pentru că iubeam foarte mult aceste costume moștenite din Valea Almajului, am căutat ocazii să le arăt public. Și mi-a venit ideea ca la serbarea de Crăciun a Mariei (era in clasa a IV-a) să-i propun să cânte o colindă, numai ca sa am motiv să o îmbrac în costum popular. Credeam că nu are voce și nu va fi în stare să cânte singură, așa că i-am propus să cânte împreuna cu prietena ei care mergea la ore de canto și avea talent muzical. A fost o surpriză plăcută pentru toată lumea interpretarea Mariei care, trebuie spus fără falsă modestie, a depășit-o pe cea a prietenei sale, și a fost de fapt debutul aventurii Mariei în zona de folclor.
Desigur, faptul că ulterior au fost câțiva ani în care Maria a cântat muzică populară, a fost la concursuri, festivaluri și filmari, a reprezentat un catalizator foarte prolific pentru colecția mea, nu numai pentru că era o necesitate ca Maria să se prezinte cu costume frumoase, dar și prin aceea ca am avut ocazia să cunosc specialiști etnografi care m-au îndrumat și mi-au oferit niște baze teoretice pe care altfel nu le-aș fi avut.
În mod cert însa, albumul colecției ar fi avut o cu totul altă formă dacă Maria nu ar fi cântat muzică populară. Foarte posibil că ar fi fost doar o prezentare a pieselor pe manechin, așa cum erau prezentate mai toate colecțiile de costume populare. De altfel, pot spune că Maria fost prima care a avut ideea să prezinte colecția, deși părerea specialiștilor înaintea albumului meu fiind aceea că, modelul uman fură ochiul și costumul popular rămâne cumva pe planul secund.
Pe Maria viața pe scena și în fața camerelor de filmat au învatat-o să poarte costumul tradițional cu eleganță și să știe să-l îmbrace și să pozeze ca să-i pună în evidența splendoarea. Această naturalețe a ei de a poza în costum popular cred că face jumatate din impresia artistica a albumului, și face ca piesele de port să revină la viața, într-o prezentare mult mai apropiată de rolul lor de baza, acela de a îmbrăca omul într-un mod care îl înfrumusețează și-i scoate în evidența personalitatea.
– Ați umblat mult prin satele și comunele din vestul țării, spuneti-mi părerea dumneavoastră, mai există truditoare care își dau silința și-și dedică priceperea în slujba frumosului ?
Din păcate nu am umblat foarte mult prin sate, timpul nu mi-a permis sa fac ca alți colecționari de costume populare care bat din poarta în poartă. În general am avut colaboratori (intermediari) care au făcut asta în locul meu. Am fost doar de cateva ori direct „la sursa”, ocazie cu care am încercat să aflu cât mai multe despre povestea costumului pe care l-am achiziționat de acolo, în particular, dar și despre viața satului și orice lucru relevant despre portul tradițional, în general. Cei care își vînd costumele sunt în general tinerii familiei (copiii, nepotii), dar aproape de fiecare data am găsit în casă și câte o bunicuță sau vecină mai în vârstă dornică să povestească despre hainele lor dragi. Am observat că bătrânele au o dragoste aproape ca pentru o fiinta vie pentru costumul ieșit din mâinile lor. Este ca si copilul lor, și-au pus sufletul acolo, în acele împunsături de ac, în toate acele luni în care au cusut (caci dureaza cateva luni bune să coși un astfel de costum). Sunt, de altfel, foarte multe bătrâne, care nu vor în ruptul capului să-ăi vânda costumele, orice preț li se oferă. Și mai este o situație, în același timp tristă, dar și cu iz mistic: exista obiceiul în trecut ca oamenii să fie îngropați cu costumele lor cele mai frumoase. Vă dați seama câte capodopere au putrezit în cimitirele satelor, pierdute pe vecie? Dar nu poți decât să respecți această tradiție, luând-o ca pe un simbol al faptului cătoate lucrurile materiale, oricât de frumoase, sunt trecătoare. Și totodată o mărturie a atașamentului pe care țăranii îl aveau pentru straiele lor, lucrate cu trudă cu propria lor mâna, și, poate, o reminescentă a unei tradiții ritualice mai profunde, a cărei semnificatie s-a pierdut in timp.
Căt despre continuarea tradiției – cu tristețe trebuie să spun că nu prea mai există. Sunt câteva ateliere care susțin că produc costume „tradiționale”, dar din păcate nu se ridică nici pe departe la măiestria costumelor vechi. În primul rând că se coase la mașină. În al doilea rând estetica lasă mult de dorit, ca să nu mai vorbesc că acea „rânduiala” și simbolistica de care vorbeam mai sus și care ar trebui respectată, dar nu este cunoscută sau este ignorată cu bună știință. Aceste ateliere fac în general costume la comandă, și se pliază pe dorinta clientului în defavoarea tradiției adevărate. Nu cred că trebuie să adaug că clienții de multe ori au tangență cu zona manele, iar aceasta se reflectă cu vârf și îndesat în costumele comandate.
Cu și mai mare tristețe trebuie să spun ca am auzit în sate din zona de munte că este chiar rușine să porți costumele vechi ale bunicii și că tinerii se întrec la rugă sau petreceri care mai de care să aibăcostume „noi”, cu modele cât mai „originale”, dar, evident, mult îndepartate de ceea ce este tradițional. De fapt, nu pot să-mi explic de ce, dar am constatat în căutarile mele că zona de Caraș-Severin și-a pierdut mult mai devreme decât Timișul tradiția costumului străvechi – cam prin anii 1950, când a început moda materialelor sintetice și a ornamenticii cât mai sclipitoare, cât mai colorată, cât mai încărcată. Costumele vechi au fost pur si simplu aruncate sau date la schimb pe perdele si oale. Foarte greu găsești un costum de in autentic din Caraș. Am avut norocul să găsesc câteva și, spre surprinderea mea, am constatat că nu existau în trecut diferențe atât de mari fața de zona de pusta cum sunt acum. Costumele de in cărășene foarte vechi (cca 1900) au aceleași tipuri de cusături ca și cele timișene: broderie spartă, coloristică „cuminte” și elegant asortată sau tehnica alb pe alb, se regăsesc romburile, simbolurile arhaice geometrice, nu doar motivele florale si spiralele care apar pe costumele mai noi, și s-a folosit chiar și tehnica „punct bizantin”, atat de valoroasă și fastuoasă – mândria Banatului de câmpie.
Ca să revin la întrebare: cred că în momentul de fața, paradoxal, mai degrabă la oraș se regăsește tradiția decât la sat, sub forma unor grupuri („șezatori”) de doamne pasionate de cusut și tradiție, care încearcă să reinvie costumul popular străvechi. Se documenteaza temeinic, strâng modele autentice, învața tehnici vechi de cusut, au surse de materiale naturale gen in, cânepa, ață colorată cât mai apropiate de cele traditionale și încearcă să reproducă identic costume valoroase din trecut. Interesant este că astfel de costume străvechi de Banat, în special modelele cu romburi negre, care sunt printre cele mai vechi si simbolice pentru Banat, au fost reproduse de doamne din alte zone a țării, atât au fost considerate de valoroase.
– Vorbiți-ne despre lungul drum al apariției acestu album inedit prin concepție și frumusețe. Am admirat modelul, pe Maria fiica dumneavoastră, minunatele cusături și costume populare, dar și fotografiile foarte frumoase și hârtia de cea mai bună calitate.
Da, a fost un drum cu adevarat lung, consumator de energie și costisitor, dar pasiunea a compensat toate obstacolele.
Totul a început cu ideea că mi-am dorit ca de această colecție să se bucure și ochii altora. Din moment ce un muzeu nu îmi permit să deschid, iar pentru expoziții este nevoie de mult timp dedicat, am ales varianta unui album fotografic. Cu atât mai mult cu cât o carte poate rămane mărturie fizic peste mult mai multa vreme despre aceasta colecție, în eventualitatea nefericită în care piesele ar fi distruse, dintr-un motiv sau altul – la fel cum fotografiile strămoșilor noștri, „potreaua” prezentă în aproape orice casă bănăteană, ne ajuta în prezent să reconstituim mult mai amanunțit portul popular, să vedem piese dispărute de mult, iar piesele ținute în „orman” capată viața, știm mult mai clar cum au fost combinate și purtate.
Am avut și norocul să-l întalnesc pe Paul Adrian Chiș, un artist fotograf foarte talentat, care a avut nu numai priceperea și pregătirea tehnică să scoată în evidența maximum de frumusețe prin lumina și poziție, dar și răbdarea necesară pentru aceste fotografii. Pentru aproape fiecare costum s-au făcut 4-5 fotografii și s-a ales cea mai buna: o cută asezată mai bine, modelul costumului mai bine vizibil, mâna ținuta mai nu-știu-cum, privirea cea mai expresivă, poziția corpului cea mai avantajoasa pentru costum și model, să nu se vadă o umbră sau o ața care atârnă etc. Am încercat să nu repetam aceeași postură și fotografia să aiba dinamică, să transmită o imagine cât mai apropiată de atitudinea țărăncilor făloase, conștiente de valoarea straielor pe care le poartă.
S-a lucrat în calupuri de week-end. Au fost cate 8-10 ore lucrate fără întrerupere sâmbăta și duminica, apropate fără pauză, de mai multe ori. Mai mult de 20 costume pe zi este cam imposibil de fotografiat. Munca mea începea cu câteva zile înainte, prin pregătirea costumelor: trebuia sa decid fiecare combinatie, să fie cât mai reușită atât ca și estetică, dar și să se potrivească zona de provenientă și perioada (cu exceptia rarelor costume luate întregi ca atare), să fiu atentă să nu se repete piesele principale; urma munca obositoare de a călca zeci de costume (și nu e ușor să calci un costum popular, mai ales cele groase, de in/cânepă!) – evident că nu am acceptat nici un ajutor, nimeni nu se atinge cu călcătorul de costumele mele decât eu!; uneori mai trebuia cusută o ruptură sau pus elastic la poala; la final toată casa era plină de umerașe cu costumele călcate, gata pentru ședința foto.
În zilele de pozat munca cea mai grea a avut-o Maria: trebuia să îmbrace și să dezbrace zeci de costume, ore în șir. Îmbrăcarea unui singur costum nu este chiar facila: poala trebuie încrețită într-un anumit mod, dacă este pe elastic e ceva mai ușor, dar sunt multe puse pe ață și e un adevărat tur de forța să încrețești pînza tare pe o sfoară pe cânepă, aveam bătături la degete la sfarșitul zilei; brâul este și el destul de incomod și trebuie fixat foarte bine, să nu atârne în nicio parte și să marcheze frumos talia, mai și înțeapă dacă e de lână; mai vineșicotrânța, și opregul, uneori și laibărul, conciul sau baticul, și la un moment dat simți că te sufoci de cald și abia te miști. Iar proba de rezistență era la costumele groase cu încretitura la baza gâtului: marea majoritate sunt foarte strâmte, abia reușeam să le închid fără să o strang de gât pe Maria, iar biata fata abia reușea să respire în minutele cât ținea fotografierea. Maria le-a denumit „costume cu choker” – nu sună românesc, dar e foarte sugestiv, si ne-am amuzat copios de aceasta „invenție” etimologica.
Urma alegerea unei poziții, cât mai naturală și cât mai diversificată, care să scoată cât mai bine în evidență o evenuală particularitate a costumului: mai dintr-o parte dacă poala avea cusături verticale pe lateral, mai din față dacă predomina frumusețea cotrânței etc. Dar mâneca era aproape întotdeauna vedeta imaginii, având cea mai bogata ornamentație, și nici un costum nu era gata până mâneca nu apărea perfect în fotografie.
La final se făcea poza de detaliu cu cea mai reprezentativă porțiune de cusatură a costumului respectiv. Am ținut neapărat să adaug acest amănunt, pentru că există ceva specific la costumul bănățean, mai ales cel de pusta: e de 10 ori mai frumos privit de aproape. Poate să confirme oricine a ținut vreodată în mână un costum autentic bănățean: cusătura este atât de fină și de măiastră încât o poza de ansamblu sau o filmare nu va reda niciodata aceste minunații. Costumele din alte zone ale țarii au pasul cusăturii mult mai mare și impresionează prin efectul vizual al imaginii în întregime, în timp ce costumele timișene par sărăcuțe și șterse văzute de la distanța, dar se relevă ca o operă de artă când le privesti de foarte aproape. Cine a cusut vreodata un fir la viața lui poate aprecia ce tehnică migaloasă și de mare maestru trebuie să ai ca să coși un astfel de costum.
Una peste alta, aceste ședințe foto s-au întins pe parcursul a cca 2 ani, timp în care și colecția s-a extins la tot mai multe piese. Este interesant că aceasta întindere în timp se vede și pe chipul Mariei, care a început „modelling”-ul pentru album ca si copil, și a terminat ca și domnișoară.
Trebuie menționat că au fost și câteva ședinte foto artistice de exterior, în decoruri naturale și sătești, la Muzeul Satului Bănățean sau în satul bunicilor mei. Toate sunt minunate. Câteva au fost incluse pe coperta albumului, dar sunt mult mai multe, doar ele ar putea constitui material pentru o carte separată.
Odata materialul brut fiind gata, am apelat la o firma de editare din Bucuresti care m-a ajutat la punerea în pagina, conform indicațiilor mele. Trebuie să recunosc că au lucrat profesionist și cu mult simț artistic și au înteles exact ceea ce mi-am dorit, până la ultimele amănunte, cum ar fi culoarea diferită a marginii paginii și chenarul diferit cu motive specific bănătțene în funcție de subzona etnografică reprezentată, începerea fiecarui capitol cu o hartă sugestivă care să orienteze în spațiu cititorul mai putin familiarizat cu geografia Banatului, încadrarea în pagina a fotografiei de detaliu a mânecii sau a forografiei din spate, acolo unde a fost nevoie.
Cartea propriu-zisa a fost tiparită la o editura profesionistă din București, calitatea fiind evidentă.
– Ar fi păcat, ca acest album bilingv să nu ajungă la cât mai mulți iubitori ai creației populare. Veți continua să-l promovați? Există un plan, o strategie de promovare?
Acesta este și scopul albumului, să ajungă la cât mai multa lume, atât români cât și, de ce nu, la iubitori ai artei populare de alte nationalitați. Consider costumul popular românesc ca fiind un patrimoniu al omenirii, cu absolut nimic mai prejos fața de alte tezaure universale. Cred că ar trebui să ne mândrim, ca popor, că avem în patrimoniul nostru cultural o continuitate peste multe veacuri a unei forme artistice de manifestare a omului străvechi, având la baza valori umane dintre cele mai fundamentale și sublime. Cred că nu există suficientă apreciere a portului nostru in lume, promovarile sporadice care s-au făcut, inclusiv de către celebre case de modă, având mai degrabă scopuri mercantile decât de valorizare adevarată.
Ce pot sa sper este ca, prin cartea mea, am adăugat, totuși, o picătura la soclul pe care costumul tradițional românesc îl merită.
Nu pot să spun că am o strategie propriu-zisă de promovare a albumului, și nici nu este acesta scopul principal. Cred ca albumul vorbește de la sine, și sper ca cei care îl cumpară săîl arate și altora care, poate, vor fi interesați să aibă o astfel de carte-document în biblioteca lor. Nu este o carte pentru oricine, ci este o carte pentru cei care îi înțeleg menirea, aceea de ambasador pentru tradiția bănățeană adevarată și curată, și de aceea sunt convinsă că toate albumele își vor găsi cumva calea către destinatarii lor de drept.
– Am înțeles că medicul cardiolog Anca Boldan, iubește cultura populară, dar există și alte pasiuni cărora le dedicați timpul dumneavoastră. Vorbiți-ne despre acestea.
Pasiuni pot sa spun că am multe, printre care dansul, grădinăritul și sportul, chiar de performanța. Nu cred să fie reșițean adevărat care să nu fi făcut măcar un sport la viața lui și să nu iubească natura si mișcarea. Dar cred că mi-ar trebui vreo trei vieți pentru a avea timp pentru tot ce ma pasionează. Nu știu însa dacă este aici locul pentru a povesti despre acestea, poate cu alta ocazie.
Un interviu realizat de ADRIANA TELESCU