“ONG-urile spun că apa este un drept public […] Mi se pare o viziune extremă. Cealaltă viziune spune că apa este un produs ca oricare altul, aşadar ar trebui să aibă o valoare de piaţă. Personal, cred că trebuie să dăm oricărui produs o valoare, pentru a fi conştienţi că are un preţ. Astfel, pot fi luate măsuri specifice pentru cei care nu au acces la apă, iar aici există mai multe posibilităţi.” Declaraţia îi aparţine fostului CEO al Nestle, Peter Brabeck şi a fost făcută în cadrul unui documentar numit We Feed the World. Greşeşte? Privatizarea este prima poruncă a pieţei mondiale, cheia Sol a terapiei de şoc ce trebuie aplicată ţărilor în tranziţie. Ergo, de ce nu am privatiza şi apa? Păi, pentru că apa nu e o cale ferată sau o poştă. Aplicarea unor legităţi corporatiste asupra unui element atât de preţios naşte monştri.Cochabamba, Bolivia, anul 2000. Victor Hugo Daza, un tânăr de doar 17 ani, este împuşcat în faţă şi moare pe loc. Acesta, alături de alte câteva mii de persoane, protesta la adresa unei privatizări extrem de controversate a serviciilor de apă şi canalizare din oraşul său. Acest proces de privatizare a fost condiţia impusă de către Banca Mondială pentru a acorda o nouă tranşă de împrumut Guvernului din Bolivia, cea mai săracă ţară din America de Sud. Compania ce urma să se ocupe de apa din Cochabamba se numea Aquas del Tunari, un subsidiar al Bechtel (parcă ne sună şi nouă cunoscut numele). Efectul privatizării a fost o creştere enormă a preţului la apă, iar cei în incapacitate de plată erau văduviţi de propriile locuinţe. Mai mult, cetăţenilor le era interzis să colecteze până şi apa de ploaie, aceasta fiind în proprietatea companiei multinaţionale. În urma a luni de zile de proteste, pierderi de mâini şi picioare, sute de răniţi şi mult sânge, întelegerea a picat. Rămân, însă, nişte imagini parcă rupte din cele mai pure ficţiuni distopice. Cetăţeni pauperi se ciocnesc violent cu forţele de ordine, compatrioţii lor, poate chiar rudele lor, care protejează dreptul unei companii străine de a deţine apa ce pică din cer. Acest exemplu, deşi extrem, este în ton cu tendinţele la nivel global din ultimii ani de a remunicipaliza distribuţia apei. The Ecologist notează faptul că în ultimii 15 ani au existat 180 de cazuri, în 35 de ţări, în care apa s-a întors în grija autorităţilor locale, printre care Paris, Buenos Aires sau Berlin. Nemţii, de altfel, se chinuie din răsputeri să răscumpere apa privatizată, însă, aşa cum era de aşteptat, o vor face la preţuri ameţitoare. Cum raţiunea business este total incompatibilă cu nevoile primare ale oamenilor, privatizarea reţelelor de apă nu aduce după sine investiţii majore în infrastructură, companiile profitând de nevoia stringentă a populaţiei de a beneficia de apă. Astfel, serviciile de o calitate îndoielnică sunt oferite la preţuri ce cresc continuu, uneori chiar cu 400%, aşa cum e în cazul Portugaliei. Alternativa, desigur, există. Fiecare e liber să cumpere apă îmbuteliată la preţuri şi mai mari. În unele ţări africane, Coca Cola este mai ieftină decât apa îmbuteliată oferită de aceeaşi companie.Ca specie umană, avem un mod dubios, dacă nu criminal, de a gestiona cea mai importantă resursă a Terrei. Doar 3% din întreaga resursă de apă a planetei e apă dulce. O bună parte din aceasta e însă proprietate privată, asta în condiţiile în care 250 de nou născuţi mor în fiecare oră din cauza lipsei apei potabile sau a bolilor cauzate de apă contaminată, iar în jur de un miliard de oameni nu au acces la apă potabilă. Circuitul apei pe piaţa liberă globală are o ironie poetică: privăm ţări sărace de cantităţi obscene de apă pentru a uda livezile de meri chimizaţi ce ne ajută să împodobim rafturile supermarketurilor cu suc de mere. Apa înseamnă viaţă? Doar pentru cei norocoşi să se nască acolo unde trebuie.
Surse:
http://www.theecologist.org/News/news_analysis/2752000/citizens_worldwide_mobilize_against
http://america.aljazeera.com/opinions/2014/4/water-managementprivatizationworldbankgroupifc.html
https://www.youtube.com/watch?v=B1a3tjqQiBI
Sursa foto: wmir.ir