La mulți ani, Maestre Sabin Pautza!
I se spune Copilul….Și îi place așa. Cunoscându-l îți dai seama că numele i se potrivește, deoarece sufletul lui, în ciuda vârstei, a rămas de bunăvoie acolo, într-un timp în care totul pare posibil. În poveștile pe care nu poți să nu le știi, fiindcă de drag, le repetă mereu. Și uite așa o are pe mama Sabina zilnic în preajmă, mângâindu-i amintirea, pe tata Ghiță și pe toți cei dragi din trecutul lui, deoarece Copilul, în joacă, face de multe ori din trecut, un prezent plauzibil.
- Când a avut loc și ce a însemnat pentru Sabin Pautza întâlnirea cu teatrul pentru copii?
- În anul 1965 am fost adus la Iașiși imediat după aceea, chiar din primul an, am fost invitat să fac ilustrație muzicală la niște spectacole pentru copii la Teatrul pentru Copii și Tineret ,,Luceafărul ’’ din Iași. La vremea aceea acest teatru era cel mai bun din țară. Inițial a fost ilustrație muzicală, dar când am auzit ce bine cântau actorii, erau tineri și foarte talentați, mi-a venit ideea să fac un fel de operetă pentru copii. Așa s-au născut acele spectacole, care au avut un succes extraordinar. În cei aproape douăzeci de ani, cât am stat la Iași am ilustrat 12 spectacole pentru copii, unele din acestea, se mai joacă și astăzi. Am vorbit recent cu Titi Brehnescu, care a fost regizor, el încă se află la Iași și mi-a spus că se joacă încă ,,Pinocchio”, „Joc sub soare” și ,,Albă ca zăpada”. Cu aceste spectacole, ei au făcut turnee în străinătate, în Italia, în Spania. La Barcelona s-a jucat ,,Joc sub soare’’, un spectacol semnat de Constanța Buzea, care a venit la Iași special să regizeze acest spectacol. Și iată, după cinzeci de ani, aceste spectacole, încă se mai joacă, evident cu alți actori.
- Am înțeles că cel mai important premiu pentru dumneavoastră v-a fost dăruit de un copil.
- Cel mai mare premiu pe care l-am luat în muzică, se leagă de o întâmplare petrecută la Iași, imediat după anul 1990. Am venit atunci în țară și când am coborât din tren, am văzut un copil care mergea pe bulevard de mână cu o doamnă. Era ora 16 după amiază și el îmi cânta muzica mea. Am fost extrem de fericit realizând că acest copil văzuse spectacolul ieri, așadar el a fredonat acest pasaj muzical ieri seară, dimineață la școlă și iată acum în după amiaza în care l-am zărit. Cred și acum că eu pot să păcălesc pe un adult, dar să-l faci pe un copil să-ți aprecieze muzica, e greu, el simte și este foarte sincer în alegerile lui. A fost un moment unic și inedit. Un premiu pentru mine.
- Cine v-a dat numele de ,,Copilul ‘’ și de ce ?
- În 1960 eram proaspăt student la Conservatorul din București, nu aveam buletin și încă nu mă rădeam. Colegii mai mari făceau glume pe seama adolescenței mele prelungite. Cu maestrul Botez, pe vremea aceea rectorul Conservatorului, aveam ore de la 8 dimineața. Și pentru că de câteva ori s-a întâmplat să nu vin la primele ore , el îi întreba pe colegi:’’ Unde e copilul ăsta? Iar doarme? Mergeți să-l treziți!’’ Maestrul Botez, m-a botezat. Așa că de atunci toți colegii îmi spun Copilul.
- Din poveștile spuse constat că ați avut o copilărie frumoasă.
- E adevărat că într-un fel am rămas legat de aceea perioadă frumoasă din viața mea. Dovadă este că una din cele mai apreciate lucrări din creația mea, ‘’ Ofrandă copiilor lumii” pe care am dedicat-o corului Madrigal și care a fost cântată de sute de ori în toată lumea, se bazează pe jocuri și cântece de copii, în 16 limbi. În momentul în care am descoperit că toți copiii lumii se joacă la fel și inventează jocuri, ca ‘’ala bala portocala’’, am compus o lucrare care a făcut istorie. Bineînteles, tot din dorința de-a mă întoarce la anii copilăriei. Trebuie să vă mărturisesc, că în cei 30 de ani cât am stat în America, m-am străduit să scriu muzică americană, în stil american.
Mi-am dat însă seama, acum la bătrânețe, că eu nu am scris nicio pagină fără să mă hrănesc din acel filon de muzică pe care am cunoscut-o și asimilat-o pe vremea când eram copil. S-a cântat „Simfonietta” mea la Carnegie Hall și un cunoscut critic muzical a spus la acel moment că s-a văzut de la o poștă ,, că tânărul compozitor este român”. Două săptămâni mai târziu, când m-am întâlnit cu acel critic l-am întrebat cum și-a dat seama de originea mea. “ Păi eu am fost coleg cu Dinu Lipatti, l-am cunoscut pe Gerge Enescu, așa că mi-am dat seama imediat că dumneata te inspiri din muzica românească.” Și nu l-am putut contrazice, deoarece tot ce am scris eu în acești 50 de ani se hrănește din colinde, bocete, balade, doine, muzici pe care le-am asimilat din copilărie.
– Cum percepeți trecerea timpului?
– Nu știu cum să spun, mă mir pentru că ieri dădeam examen de bacalureat, ieri s-au născut copiii mei care acum au 45 de ani, ieri parcă am fugit de la Câlnic, am mers 7 kilometri pe jos, când m-au făcut pionier, ca să ajung la Reșița să întâlnesc un alt pionier și să-l salut. Așa eram de îndoctrinați, încât primirea cravatei de pionier, în clasa a -III-a, a însemnat pentru mine un mare eveniment. Timpul trece, nu ne întreabă, dar eu zic că și ăsta e un fel de-a ne lupta cu timpul, faptul că rămânem legați de copilărie.
– Simțiți uneori nevoia unui bilanț din punct de vedere al activității componistice?
– Păi vrând-nevrând facem, pentru că atunci când sunt întrebat, trebuie să spun că am scris muzică dodecafonică, muzică pentru teatru de copii, muzică ușoară, simfonică, de jazz și muzică americană. Mereu privești în urmă și faci un bilanț.
– Sunteți multumit?
– Niciodată! Sunt veșnic nemulțumit de mine, pentru că știu, că pot mai mult.
-Înseamnă că există planuri de viitor.
– Sigur că există!
– Zilele trecute v-am sărbătorit , la multi ani Maestre! Cred că împlinirea unei anumite vârste, nu este atât de importantă, cât faptul că te caută oamenii, primești urările lor, că există comunicare mai mult ca în celelalte zile.
– Eu mă consider cel mai bogat om din lume, pentru că am un million de prieteni, cu care comunic, care mă sună, cu care vorbesc. Asta-mi este de fapt averea, legătura pe care am stabilit-o cu oamenii și prietenia cu cei pe care îi port mereu cu mine și vorbesc cu ei din când în când.
– Există un plan legat de apariția unei cărți cu bancuri, a doua lansată de Maestrul Sabin Pautza.
–Prima am scris-o singur, pentru că în cei 26 de ani cât mai fost director de filarmonică în Statele Unite ale Americii, nu am reușit să-i fac să râdă pe oamenii mei din orchestră. Le spuneam glume de-ale noastre, dar ei nu reacționau cum mă așteptam. Am plecat dezamăgit de acolo și am spus că merg la românii mei, că noi ne râdem de orice. Numai noi suntem în stare să facem haz de necaz, nu am gasit asta nicăieri în lume. Și ne place să glumim, așa că am zis că merită să scot o carte de glume. Prima carte are 1000 de glume și se numește ,,Carnaval fără măști sau Hai să (ne)râdem’’. Al doilea volum vreau să-l fac cu muzicologul și compozitorul Florian Lungu, care mi-a fost coleg de facultate și de grupă și care apreciază glumele. Dar lui din clasa I-a i s-a spus ,,Moșul’’, iar mie prietenii îmi zic ,,Copilul’’ de când am intrat în conservator. Cartea va fi semnată așadar de Moșul și Copilul.
– Cum ar privi copilul Sabin Pautza spre omul matur Sabin Pautza? Cred că nicio clipă acutalul Sabin, nu l-a dezamăgit pe copilul Sabin.
– Nu aș fi foarte sigur de asta. Am făcut multe lucruri pe care le regret și unele care nu s-au mai putut repara. Dar pentru că totdeauna am crezut că pot remedia orice, merg înainte cu convingerea că încă pot aduce mângâiere, acolo unde am adus din diferite motive, tristețe.
– Planurile făcute atunci, în trecut, s-au îndeplinit?
– Unele da, altele nu, viața te învață, vine cu surprize. Eu nu mi-am dorit să iau premii pentru compoziție, nu mi-am propus să fiu directorul celei mai vechi filarmonici din statul New Jersay, când nimeni nu a fost acolo director mai mult de 6,7 ani. Nu îți pui în minte așa ceva.
– Dar vă doreați să performați în muzică, era un gând?
– Doream să fac niște lucruri care să-mi placă, dar nu mi-am propus să compun. Eu cred că m-am născut cu darul ăsta. Mama spunea că nu eram încă la grădiniță, nu aveam nici 5 ani, când îmi construiam instrumente singur . Dintr-o creangă de soc, mi-am făcut un fluier cu care cântam melodiile pe care le auzeam la nunți. Veneau babele la mama Sabina în curte și își făceau cruce, întrebâdu-se, de unde știe copilul ăsta să cânte așa? Dar eu nu țin minte asta, spunea mama Sabina, că din niște scânduri, în care am bătut cuie, pe care am legat sârmă, am făcut un fel de țambal, pe care cântam. Deci nu am ales eu să fac asta. Nu am ales să fiu cel mai bun tâmplar dintre muzicanți. La mine în casă toate lucrurile sunt făcute de mâna mea. Nu m-a învățat nimeni să fac tâmplărie, dar am avut norocul să moștenesc în casa asta de la Moniom, uneltele bunicului meu. El a fost rotar și a studiat 5 ani la Pesta (Budapesta). Era singurul din zonă care știa să facă roți de car. Avea cereri din Oltenia și Ardeal. După ce a murit au rămas de la el strungul și rindelele și multe alte lucruri. Dar când m-am pus să ascut o rindea, când am scos cuțitul am înlemnit, pe acesta scria Solingen, erau unelte aduse de el de la Viena și Budapesta, de pe unde umblase să învețe. Așa că având uneltele, m-am apucat de lucru, prima oară rame, apoi biblioteca sculptată și mai pe urmă patul în care dorm acum.
– Cum a fost Sabin Pautza în copilăria fetelor lui?
– Țin minte momentul acela în care s-a născut Sabina și când am luat-o în brațe. Dormea. Moment unic de duioșie paternă. M-am bucurat de fiecare moment al copilăriei lor. Le făceam baie. Eu le făceam baie, pentru că mamei lor îi era teamă. Așa că seara, la ora 7 eu le făceam baie, iar la 8 eram în frac și dirijam.
– Există povești în care vorbeați despre năzbâtile lingvistice ale fetelor dumneavoastră.
– Da, am și acum carnetul acela, trebuie să-l caut. Copiii mei inventau cuvinte, cred că toți copiii fac asta. Am scris ‚,Ofrandă copiilor lumii’’, cu năzbâtiile linvistice ale copiilor. Ei inventează cuvinte, le repetă și gata jocul.
– Erați un copil năzdrăvan? Ce jocuri vă plăceau ?
– Da, eram znobaș, adică făceam des năzbâtii. Am fost campion la ski și patinaj. Am făcut fotbal la,, Metalul Reșița‘‘, până au căzut doi adversari peste mine și mi-au rupt clavicula, mâna și 2 coaste. Și așa lumea a pierdut un mare fotbalist și a câștigat un muzician. Am stat în spital două săptămâni după liga aceea de tineret. Am făcut de toate. Tata mi-a dat să aleg , când a fost vorba despre ce vreau să fac și ce profesie să aleg. El a spus arhitect sau avocat, dar în capul meu erau numai țambale. Așa că am urmat liceul de matematică, dar în secret mergeam și la liceul de muzică. Inainte de asta, însă trebuie să spun, am avut un profesor, un om deosebit, care și-a dat seama de harul meu și m-a pregătit din punct de vedere muzical. Era profesorul Carl Tiriercare mă ținea zilnic la el acasă și mă învăța muzică. Eu am scris ,,Ave Maria‘‘ în anul 1956, la 13 ani. La vârsta de 13 ani eram compozitor! Pentru că punea discuri cu Bach și Palestrina și îmi cerea să scriu ca ei. Și ascultându-i am scris ,,Ave Maria’’. Care s-a cântat, s-a pus pe discuri și e publicată. Acum dacă ascultați Recviemul meu, scris după 60 de ani, zici că l-a scris Mozart, așa sunt fugile alea acolo. Am avut îndrăzneala și nebunia ca la 80 de ani, să scriu o lucrare, imitând stilul de acum 120 de ani. Cine aude muzica aia, spune că a fost scrisă la 1800. Dar mi se pare un lucru bun.
– Toate planurile s-au îndeplinit?
– Nici vorbă.
– Ce fel de planuri mai aveți?
– În compoziție nu poți să-ți faci planuri. Aici ai sau nu ai inspirație. Lucrez , mă uit la ceas, văd că este ora 1 noaptea. Zic este destul. Sting lumina, mă culc. Dar eu lucram la ceva la care nu găseam rezolvare. Mă culc și a doua zi mă trezesc cu problema rezolvată. Nu știu cine vine, cine mă ajută, dar știu că o rezolv.
– La Moniom există un Centru de Tineret, unde ați predat și dumneavoastră copiilor.
– Este un centru realizat de părintele Mihai Ciucur, care este aici paroh de niște ani de zile. În momentul în care Moniomul a devenit cartier al Reșiței, localitatea nu mai avea primărie, școală, nimic. De aceea el a făcut acest Centru de Tineret. El cu soția lui și cu alți profesori realizează aici o ,, școală altfel’’. Aici copiii pot învăța limbi străine, muzică, să picteze și tot felul de lucruri care să îi ajute în viață. Vin și copii din Reșița, fiindcă vin și dacscăli din oraș. Profesorii lucrează gratuit. Eu am făcut cu ei muzică.
– Există în școală o sală numită Sabin Pautza.
– Da, părintele Ciucur a vrut să facă acest lucru, deoarece eu am donat școlii un pian pe care l-am primit cadou de la fosta mea profesoară de pian. Aici, la mine acasă nu mai aveam unde sa-l pun, așa că l-am acordat și l-am pus într-una din sălile acestui centru.
– Dacă vorbim de tinerețe ar trebui să ne spuneți despre activitatea dumneavoastră didactică.
– Am lucrat la Conservatorul ,,George Enescu’’ 20 de ani, dar după aceea am predat la Universitatea ,,Emanuel‘‘ din Ordea, la Universitatea de Vest din Timișoara, la universitățile din Târgoviște și Pitești. Am predat la 3 universități americane. Sigur că am fost profesor și mi-am iubit meseria. Am foști studenți de-ai mei care sunt nume mari, cu care mă mândresc și care mă fac fericit. Îi multumesc lui Dumnezeu că am avut șansa să întâlnesc talente de calibrul acesta. Diamnate pe care le-am șlefuit, făcându-le în așa fel, încât să fiu mândru de ele. Am să vă spun doar câteva nume. Ionel Voineag, mi-a fost student. Cel mai mare tenor al nostru, a început să studieze cu mine, când avea 17 ani, acum are 70 de ani. Viorel Munteanu, compozitor și profesor. A fost rectorul conservatorului din Iași, 8 ani de zile. Virgil Popescu, unul din cei mai buni compozitori de muzică ușoară. Cristian Misievici, profesor eminent la Cluj. Și mulți alții. Am vorbit astăzi cu Romeo Cozma care este compozitor și profesor. El încă lucrează. Are 60 de ani și este profesor la Conservatorul din Iași. Am în America nume cu care mă mândresc. Este o satisfacție aparte să știi că ai putut să ajuți un talent să se afirme. Eu la rândul meu am avut dascăli extraordinari. Eu am învățat limba rusă de dragul profesorului meu. El a venit în 1945 cu armata sovietică de la Chișinău. Era român, rus și puțin neamț, îl chema Peter Müller. Așa că eu când am terminat liceul, vorbeam rusește. Am fost la Leningrad de 10 ori, nu am avut nevoie de translator. Eu și acum recit poezii din Esenin, pe care le-am învățat atunci. Trebuie să recunosc că îmi plăcea să predau și de multe ori mă gândeam la cum lucra profesorul Tirier cu mine. El m-a învățat muzică de la 7 ani.
– Ce satisfacție mai mare poate exista pentru un om, decât să ai un liceu de artă, care îți poartă numele?
– Este mare lucru, pentru că nu cred că mai există cineva, care fiind în viață, să se bucure de această onoare. Un bătrân m-a oprit în fața liceului și m-a întrebat: ,, dumneata ești rudă cu Sabin Pautza?
-Păi eu sunt, i-am răspuns.
-Păi cum, nu ai murit?
-Ba da, am murit, dar m-am întors, că nu mi-a plăcut acolo. ‘‘
Sigur că este ceva ieșit din comun. Aveam 70 de ani, când Liceul de muzică din Reșița, a fost botezat cu numele meu.
– E o mare șansă să te poți bucura de elogii și de bucuria oamenilor de-a fi alături de ei. Dumneavoastră Maestre acordați anual o șansă copiilor și tinerilor care participă la Festivalul internațional ,,Sabin Pautza‘‘.
– Festivalul se află acum la cea de-a VIII ediție, de câțiva ani a devenit internațional. Este meritul familiei Duca, Camelia și Lucian Duca. Ei au venit cu ideea acestui festival. Este proiectul lor. Anul acesta vom participa, daca Dumnezeu ne îngăduie, la cea de-a IX-a ediție.
– Maestre, un gând de aniversare.
– Să fim sănătoși, să ne vedem cu bine în vremuri mai bune!
La mulți ani senini, Maestre Sabin Pautza! Sănătate, inspirație, bucurie și multe împliniri!
Interviu realizat de ADRIANA TELESCU