Când se urcă scroafa în copac…

Extraordinar de actuală replica din titlu, aranjată de regretatul George Bănică în economia piesei „Zăpăcita de la ora patru”, un spectacol de colecţie cu Adriana Trandafir alături de monştrii sacri ai scenei reşiţene: Grigore Alexandrescu, George Drăgulescu, Zeno Balint sau Cristian Drăgulănescu. „Când se urcă scroafa în copac…” se referea direct la Elena Ceauşescu, extrem de „vie” pe atunci, tăioasă, plină de sine, cu sentimentul că orice titlu i se cuvine, că orice laudă trece dincolo de absenţa bunului simţ, decriptat în competenţă. Replica primea aplauze la scenă deschisă! Indiferent cum, scroafa era în lumina reflectoarelor!

Scroafa din copac rămîne actuală şi intersexuală, însă, astăzi, nu mai trezeşte decât nedumerire. Obişnuit cu scroafa în copac ani de zile, ba chiar în vârf în ultimii 10 ani!, românii se miră de liniştea aproape asurzitoare din spaţiul public politic. Evident, depăşind spectacolul DNA! Astăzi, nimeni nu mai vorbeşte de Europa, nici măcar anecdotic!

Europa nu are nici o şansă de supravieţuire în viitor dacă proiectul politic nu se concretizează în Statele Unite ale Europei, proiect nerealizabil, în opinia mea, decât cu preţul unui conflict armat sângeros! Şi absenţa proiectului unificator, aşează “scroafa” la baza copacului comun, de unde nu se mai vede în media! Trei condiţii sunt indispensabile, însă, ca Uniunea Europeană să acţioneze cu adevarat ca un singur actor pe scena internaţională: moneda unică, armata europeană şi o decizie unică atât în ceea ce priveşte politica internă a Uniunii cât, mai ales, cea externă! Deocamdată, numai prima condiţie este îndeplinită şi asta parţial: moneda europeană e şchioapă, nu este utilizată pe întregul teritoriu şi nu este susţinută de o politică fiscală unitară, ba mai mult, unii spun că ar fi pe cale de dispariţie! Europa se comportă ca “un corp foarte mare cu un cap foarte mic” pe care nici măcar o “vacă grasă” nu-l poate revigora! Am citat din fostul premier italian Silvio Berlusconi! În acest moment, este mai mult decât evident că Uniunea s-a divizat pe trei paliere: palierul superior compus din, Franţa şi Germania, membrii zonei Euro şi palierul inferior compus din ceilalti membri, non euro, din care face parte şi România. Mulţi dintre cei aflaţi în zona non-euro nici nu mai doresc să audă de moneda unică. România, însă, îşi doreşte asta mult mai repede!

Pâna atunci, însă, formarea Statelor Unite ale Europei se împiedică în mici detalii. Acestea sunt: criza economică şi financiară europeană, care îndreaptă atenţia membrilor mai mult spre problemele lor interne, decât spre cele externe, securitatea energetică (dependenţa de Rusia!), care acutizează ciocnirea dintre abordarea colectivă şi cea individuală în rezolvarea chestiunilor legate de aprovizionarea cu energie a ţărilor membre, şi multipolarismul spre care se îndreaptă sistemul internaţional. Sub spectrul crizei, Europa nu numai că nu se uneşte, dar pare că se fărâmiţează monetar, iar frontierele naţionale redevin importante, tendinţa de re-naţionalizare a unora dintre politicile declarate comune devenind o realitate mult mai apropiată. Aşa stând lucrurile, constat cu amărăciune că din nou între Istorie şi Realitatea românească există un decalaj de câţiva ani! Războiul din Libia a încercat să suplinească o politică externă comună şi de apărare coerente. Ţările europene nu au altă opţiune decât cooperarea dacă nu vor să piardă o parte din capacităţile lor de apărare.  Europenii recunosc fără probleme că dacă nu cooperează, anumite capacităţi de apărare pot dispărea. Deşi lipsite de forţa militară a Statelor Unite, numeroase sunt vocile europene care critică  dependenţa europeană de securitatea comună Euro-Atlantică. Forţa economică a Uniunii Europene nu este dublată de o forţă militară pe măsură, menită, evident, să confere o altă greutate politicii externe comune. De aceea, noţiunea esenţială în cadrul acestei analize este aceea de competiţie. Analizând situaţia, trebuie scoase în evidenţă cauzele. Dacă ne amintim raţiunile ce au stat la baza constituirii NATO, unul din răspunsuri ar fi: pentru a asigura o pace necesară în vederea prezervării democraţiei în Europa. Alianţa a dat dovadă de o implicare substanţială în Europa în timpul Războiului Rece. Dacă aş fi răutăcios, aş spune că Europa şi-a asumat încă de la naşterea Alianţei, poziţia de “asistat” în materie de securitate!

Pentru a cerceta măsura în care Europa este dispusă spre schimbări, este indicată analiza organismelor care s-au constituit pâna în acest moment: o adunare a 46 de state în cadrul Consiliului de Parteneriat Euro-Atlantic (EAPC); un parteneriat cuprinzînd 41 de state în cadrul Parteneriatului pentru Pace (PpP); un forum alcătuit din şapte state mediteraneene (Mediterranean Dialogue) şi o alianţă militară cuprinzînd 28 de membri (NATO). Cum spuneam deja, în acest stadiu intervine problema conceptelor, precum şi dilema vizând rolul pe care îl au, în viziunea Statelor Unite, aliaţii europeni în cadrul politicii de apărare. De fapt, SUA şi Aliaţii au susţinut că se angajează să sporească importanţa părţii europene în cadrul NATO prin intermediul Identităţii de Securitate şi Apărare Europeană (ESDI). Continua dezvoltare a ESDI va îmbunătăţii parteneriatul trans-Atlantic permiţând aliaţilor europeni să contribuie mai coerent şi coeziv în cadrul misiunilor şi acţiunilor Alianţei, precum şi să adopte o poziţie proprie atunci când este necesar, fapt demonstrat deja de opoziţia aderării Georgiei la Alianţă în ciuda lobbyului aproape furibund al reprezentanţilor americani. Procesul prin care ESDI s-a dezvoltat în cadul NATO a avut loc gradual, de-a lungul a aproximativ zece ani!

Politica Europeană de Securitate şi Apărare are menirea de a susţine Politica Externă şi de Securitate Comună (PESC), aparţinînd UE. Totuşi, statele membre UE au încă păreri împărţite: pe de o parte, unele consideră că dezvoltarea politicii europene de apărare ar trebui să aibă un caracter generalizat, în timp ce alte state optează pentru limiterea acestei politici la managementul crizelor. Structurile politico-militare necesare – Comisia Politică şi de Securitate (PSC), Comisia Militară a UE (EUMC) şi Comandamentul Militar al UE (EUMS) au fost dezvoltate, utilizându-se, în principal, experienţa statelor membre din NATO. Cel mai important aspect este Scopul final: capabilitatea UE de a pregăti, într-un interval de maxim 60 de zile o forţă de 60.000 de militari care să poată fi menţinuţi în stare operativă timp de un an cu tot suportul de comandă şi control necesar, precum şi prin includerea de forţe navale şi aeriene. Obiectivul a rămas în stadiul de “target”! Poate doar Statele Unite ale Europei să reuşească să definitiveze politici militare şi de externe comune. Din păcate, proiectul “povestit” destul de des, este deja obosit. Din naştere!  Scroafa e coborâtă la baza  copacului comun şi nu se vede din lucernă! 

 

Exit mobile version