Astăzi, e Ziua Europeană a Victimelor Terorismului. Declarată de Parlamentul European, data propusă iniţial era 11 septembrie. Cele patru atentate comise la Madrid în dimineaţa zilei de 11 martie 2004 au determinat, însă, stabilirea acestui timp precis, stabilit în termeni calendaristici; atentatele de la Madrid s-au soldat cu 192 de morţi, dintre care 16 români şi 93 de răniţi. România a fost cea de-a doua ţară, după Spania, ca număr de victime.
ARGUMENT
Titlul lucrării reprezintă o parafrazare interogativă a unui film celebru: „Născuţi asasini”! O doză minimă de bun simţ te face să-ţi pui întrebări atunci când auzi afirmaţii de genul: „fenomenul terorist este unul patologic”, „teroriştii sunt … groaznici … pentru că ei vor cât mai mult sînge, cât mai multă violenţă, cât mai multă …” bla-bla- bla! Să fie acesta adevărul? Să fie aerul, plantele, apa, liniile de cîmp magnetic ale Pămîntului vinovate de „producerea” teroriştilor în anumite zone ale planetei? Cum spuneam, orice om deţinător al unui cât de mic bun simţ nativ, celular, genetic şi ereditar (mă refer la ereditatea speciei şi nu a indivizilor programaţi să-ţi fie părinţi biologici!) se opune din start unei astfel de teorii, cel puţin şi prin prisma faptului că actul evoluţiei este unul îndreptat spre creaţie şi nu spre distrugere. E foarte adevărat că doar distrugerea poate fi generatoare de creaţie, aşa cum, despre naşterea din chaos şi Eminescu scria, dar asta este o altă discuţie. Te întrebi, aşadar, care sunt resorturile declanşatoare ale unui astfel de gest? Sau dacă gestul există cu adevărat! Dacă admitem ca adevăr absolut afirmaţia că actul terorist stă în declanşatorul psihologic al autorului, al teroristului care execută efectiv gestul, atunci putem aborda spectacolul terorismului în două acte: primul, ar fi implicaţia psihologică asupra „spectatorului” terorismului şi al doilea, implicaţia psihologică asupra „actorului” spectacolului terorist.
DESPRE SPECTACOL ŞI AUTORI
Odată cu dispariţia bipolarismului de putere pe plan mondial, s-a diminuat substanţial probabilitatea de declanşare a unor conflicte militare între state ca urmare a deosebirilor de fond de natură ideologică. Riscurile şi ameninţările la adresa securităţii naţionale a unui stat, sau la adresa securităţii regionale şi chiar globale, se reaşează acum, terorismul, în general, dar îndeosebi cel internaţional situându-se pe primul loc pe scara probabilitaţii de manifestare. Terorismul a dobândit o altă configuraţie, privind modul de acţiune şi amploarea, dar originile, mecanismele de declanşare, structura şi resursele, precum şi psihologia membrilor săi au rămas aceleaşi. Potrivit tuturor specialiştilor în domeniu, terorismul nu este un fenomen universal dar este cu siguranţă unul istoric. El s-a manifestat mai intens, însă, numai în anumite momente. Pe timpul bipolarismului de putere, terorismul era încurajat şi folosit în mod speculativ de către liderii mondiali ai celor doi poli pentru a-şi justifica influenţa politică şi prezenţa militară în diferite zone geografice de interes pentru ei, denaturându-se şi desconsiderându-se, astfel, cauzele reale care l-au generat şi l-au menţinut. Aşa se explică faptul că odată cu dezintegrarea URSS, terorismul se extinde şi evidenţiază mai mult ca oricând originile sale reale, ca urmare a nerezolvării diferendelor cu caracter politic, economic, social, etnic şi religios existente în actuala configuraţie politico – administrativă a hărţii planetare, diferende generate şi de colonizările secolului XX. Aşadar, terorismul a început să trăiască prin forţe proprii devenind cea mai mare ameninţare la adresa securităţii popoarelor şi la adresa drepturilor fundamentale ale omului. După cum se poate observa, terorismul pune azi o serie de probleme de interes naţional şi internaţional care scapă controlului statelor-naţiune. În lipsa unei înţelegeri comune asupra crimei internaţionale, a unei poziţii ferme şi unanime în cadrul ONU, au apărut noi forme de manifestare ale terorismului (a se vedea situaţia din Iraq şi consecinţele acesteia pe plan internaţional). Cum se poate lupta împotriva terorismului? Potrivit analistului John Richard Thackrah, „prima măsură de apărare împotriva terorismului este să înveţi cât mai multe despre terorişti, să le înţelegi motivaţiile şi metodele şi, astfel, să le poţi anticipa atacurile sau cel puţin să limitezi pagubele în cazul în care atacurile nu pot fi prevenite “. Această trimitere la cunoaştere vizează nu numai organele abilitate, ci întreaga societate civilă, vizează formarea unei culturi civice participative, la nivelul fiecărui cetăţean, pentru a sprijini activ lupta împotriva terorismului. Deci, implicarea „spectatorului” în spectacolul terorismului mondial. Dar, care sunt rolurile jucate, în această piesă „de acţiune”, cum ar preciza Consiliul Naţional al Audiovizualului?
Terorismul politic.
Specialiştii în domeniu, au constatat că, în general, utilizarea sistematică a ameninţării sau violenţei în scopuri politice este încadrată în terorism politic. Este o tactică susţinută de folosirea terorii organizate de către un stat, o mişcare, o facţiune sau de către un grup restrîns de indivizi. Terorismul politic nu este mult diferit de teroarea politică. Aceasta din urmă apare sub forma unor acţiuni izolate şi, de asemenea, sub forma violenţei de masă, extreme, nediscriminatorie şi arbitrară. Teroarea de acest tip nu este nici sistematică, nici organizată şi este adesea greu de controlat şi crează premize favorbile acţiunilor teroriste. Potrivit opiniei majoritătii analiştilor, terorismul politic poate fi clasificat în trei tipuri: teroarea revoluţionară, teroarea ne-revoluţionară şi teroarea represivă.
Teroarea revoluţionară poate fi definită ca utilizarea unei tactici sistematice de violenţă teroristă, cu scopul de a genera o revoluţie politică. Teroarea revoluţionară este întotdeauna practicată de un grup. Revoluţia, cât şi folosirea terorii, sunt justificate de către protagoniştii lor printr-o ideologie sau un program, au lideri capabili să mobilizeze oameni. Caracteristica de bază a acestui tip de terorism constă în faptul că se manifestă prin acte de violenţă inacceptabile social şi politic. Asemenea acţiuni sunt întreprinse în mod deliberat pentru a crea un efect psihologic asupra unor anumite grupuri, cu intenţia de a le schimba comportamentul şi atitudinile politice, precum şi asupra întregii populaţíi pentru a fi susţinuţi. Armata Zapatistă de Eliberare, din Mexic, este un exemplu!
Teroarea ne-revoluţionară este un terorism practicat tot din motive politice, altele decât revoluţia şi reprimarea guvernului. Acest tip de terorism ţinteşte obiective mai restrânse, cum ar fi determinarea guvernului să-şi schimbe politica intr-o anumită problemă, avertizarea sau pedepsirea oficialităţilor publice sau răzbunarea impotriva măsurilor luate de guvern, pe care teroriştii le consideră condamnabile, ETA, în Spania.
Teroarea represivă reprezintă utilizarea sistematică de către terorişti a actelor de violenţă în scopul suprimării, anihilării, reprimării sau înfrîngerii anumitor grupuri, indivizi sau forme de comportament nedorite de ei.
Terorismul de stat.
Din analiza cazurilor de terorism care au avut loc în decursul istoriei, specialiştii consideră că terorismul de stat se manifestă sub mai multe forme: oprimare, reprimare şi terorism propriu-zis. Oprimarea are loc atunci când privilegiile sociale şi economice sunt refuzate unor categorii întregi de oameni, indiferent dacă aceştia se opun sau nu autorităţilor. Reprimarea poate fi considerată ca o ameninţare, cu sau fără folosirea coerciţiunii împotriva opozanţilor, sau potenţialilor oponenţi în scopul împiedicării sau slăbirii împotrivirii acestora faţă de autorităţi şi politica pe care acestea o desfăşoară. Contextul politic internaţional al acelui timp au favorizat statele şi sprijinitorii lor să refuze etichetarea propriilor acţiuni drept terorism, preferînd termeni mai neutri cum ar fi „diplomaţie coercitivă”, „descurajare nucleară” şi „ajutor acordat unui stat prieten în vederea asigurării securităţii sale interne”.
În cadrul acestui tip de terorism este inclusă şi sintagma “state teroriste”.
Terorismul religios fundamentalist.
Problema violenţei motivate de convingeri religioase este mai greu de rezolvat acum decât în trecut, din mai multe cauze. Ameninţările cu uciderea ostaticilor sunt perfect credibile. Pentru fundamentalişti, „uciderea necredincioşilor” nu este considerată crimă! Ameninţările cu autosacrificiul şi gesturile ca atare sunt şi ele verosimile, din aceleaşi motive. În multe ţări musulmane există un puternic sentiment anti-occidental şi, în ţări ca Iranul, Sudanul, Pakistanul, s-au făcut diverse încercări pentru reimpunerea legii islamice stricte. O altă trăsătură este itensificarea duşmăniei tradiţionale între diversele forţe sectare musulmane şi în special între cele două principale grupuri: suniţii şi şiiţii. Schisma islamismului, între suniţi şi şiiţi, a apărut după o revoltă din secolul al VII-lea. Convingerea că participanţii la revoltă au fost martiri este tema majoră a şiismului Ţelul lor este instaurarea unei cârmuiri drepte şi a dreptăţii sociale prin martiriu şi protest sub conducerea politică a imamului. Aceasta este principala diferenţă politică şi juridică între majoritatea sunită şi minoritatea şiită.
Terorismul tip “VIGILANTE”.
Acest tip de terorism este menţionat în literatura adresată specialiştilor ca fiind acţiuni teroriste întreprinse de un grup de terorişti sau de simpatizanţi ai acestora pentru a-i apăra pe alţi terorişti.
ACTUL ÎNTÂI (În care spectatorul „se îmbibă” de spaime în urma producerii unui atac terorist real, sau doar virtual)
În ciuda raspândirii actelor teroriste în întreaga lume, terorismul nu are o definiţie precisă şi nici una larg acceptată. Ca mulţi alţi termeni politici, definiţíile acceptate , atâtea câte sunt, au un caracter peiorativ. Unele guverne au tendinţa să eticheteze ca acte teroriste toate actele de violenţă comise de opozanţii lor politici, deşi extremiştii antiguvernamentali pretind că sunt victimile terorii dezlănţuite de guverne asupra lor. Sociologii politici susţin că, în principiu, nu se poate da nici o definiţie deoarece însuşi procesul de elaborare a unei definiţii face parte dintr-un context mai larg de contestare a ideologiilor şi obiectivelor politice. Definiţiile susţin argumentul că perspectivele se schimbă în funcţie de momentul când şi unde are loc actul terorist. Alţi sociologi nu includ în terorism acţiunile violente care se desfăşoară într-un context revoluţionar pe care o serie de oameni l-ar considera ca avînd un caracter terorist. Poate apare o serie de confuzii date de comportamentul manifestat de un individ care din considerente politice comite un act violent care poate fi aparent similar cu un act săvârşit de un criminal sau de un dezechilibrat mintal. Terorismul este şi o problemă morală şi încercările de a da o definiţie acestui fenomen pornesc de la supoziţia că unele tipuri de violenţă politică sunt justificabile, în timp ce altele nu! În consecinţă, violenţa a fost definită în diferite feluri, implicând recurgerea la forţă, la puterea coercitivă, la autoritate şi legitimitate. „Terorismul înseamnă ameninţarea cu/ sau utilizarea violenţei pentru atingerea unor scopuri politice” (CROZIER – 1960). Este definiţia care mie îmi convine cel mai mult pentru argumentaţiile pe care doresc să le aduc. În această „punere în scenă”, cât de reale sunt, pentru „spectatorul de terorism” ameninţările teroriste? Se poate spune că la un anumit moment, „regizorul” poate invoca ameninţarea teroristă pentru a-şi atinge un anumit scop politic. Practică, aşadar, o formă de terorism asupra spectatorului, care va începe să trăiască cu această spaimă suplimentară! Ameninţarea este, însă, una virtuală, teroriştii potenţiali fiind, de fapt, personaje aflate în opoziţie cu intenţiile politice de moment ale „regizorului”! Tragic şi absurd, precum un teatru japonez kabuki, este momentul în care „regizorul” înscenează un act terorist pentru a demonstra spectatorului că ameninţarea este reală! Exemple există, dar, prefer să nu fiu acuzat de speculaţii! În această situaţie, publicul larg va suferi o traumă severă. Liniştea cotidiană, universul propriu, echilibrul, sunt sparte în mii de cioburi şi se instalează spaima, frica, teroarea! De fapt, ingredientele actului terorist clasic!
Aproape la fel stau lucrurile şi în situaţia în care spectatorul este martorul unui act terorist, „pus în scenă de un terorist veritabil, cu pedigree, cu carte de vizită”. Aceeaşi spaimă şi incertitudine cuprinde individul, aceleaşi semne de întrebare lăuntrică despre viitorul său şi al copiilor, dar şi despre incapacitatea guvernului, plătit din taxele şi impozitele sale,plătite cu greu, dar regulat, de a-i asigura un viitor liniştit.
„Actul întâi” se încheie cu scena obişnuită în care „spectatorul” devine o fiinţă temătoare, suspicioasă, angoasată şi, uneori, extrem de docilă!
ACTUL DOI (în care teroriştii există, pe bune!)
Am văzut, în actul precedent, că dacă terorismul nu este virtual el există cu adevărat (din înţelepciunea poporului, la OTV!) Motivele apariţiei şi dezvoltării lui sunt diverse, dar profunde. Acţiunile organizaţiilor teroriste se bazează pe o interpretare proprie a realităţii care diferă de percepţiile guvernelor şi societăţilor cu care se confruntă. Unul din obiectivele organizaţiilor teroriste este să convingă opinia publică vizată să privească lumea aşa cum o privesc ele. Sistemul de convingeri format din imagini, simboluri şi mituri dominante contribuie la percepţiile şi interpretările eronate care determină acţiuni şi speranţe. Armata Zapatistă de Eliberare Naţională, apărută în statul sărac Ciapas cu scopul de a salva indienii de la dispariţie, este considerată grupare teroristă de către oficialităţile Mexicane. O voi cataloga şi eu, ca atare! Subcomandantul Marcos, liderul legendar al EZLN, spunea: „Lumea ştirilor contemporane este o lume care există pentru VIP-uri. Vieţile lor de fiecare zi sunt importante: dacă se căsătoresc, dacă divorţează, dacă mănîncă, ce haine poartă şi ce haine dezbracă aceste celebrităţi din lumea filmului sau a politicii. Oamenii obişnuiţi apar doar pentru un moment, când ucid pe cineva, sau când mor”.
Conţinutul şi originea convingerilor teroriştilor influenţează motivaţia şi strategia teroristă. Cadrul politic şi social în care acţionează organizaţia teroristă cuprinde un set de origini care este caracterizat de factori culturali specifici (istoria, tradiţia, literatura, religia ) care sunt transmişi membrilor societăţii prin tipare de socializare şi ideologii oficiale care sunt însuşite în tinereţe, în perioada de formare a teroristului şi care sunt în mod conştient acceptate. Aflat în temniţă pentru „pungăşii minore”, în comparaţie cu crimele teroriste din Iraq, Abou Mussab Al-Zarqawi a aprofundat convingerile ideologice fundamentaliste ale wahabismului. Sursele acestor convingeri pot fi şi de natură internă. Spaţiul în care acţionează teroriştii este plin de tensiune şi nesiguranţă, făcând anumite convingeri să fie relevante, convingătoare şi, totodată, persistente şi greu de schimbat. Vârsta tipică a unui terorist este de 22-24 de ani (Mario Balint şi Raico Cornea, „Primul război al mileniului”, Ed. Augusta, 2001, pag. 70). De aceea nu este de mirare că anumite caracteristici ale psihicului unui terorist sunt deseori atribuite adolescenţei.Teroriştii simplifică problemele complexe, reducându-le la un clişeu alb-negru. Grupările teroriste sunt puternic intelectualizate şi introspective (op.cit. pag. 70). Pe lîngă frustrare, în psihologia teroristului mai există autojustificarea şi autolegitimarea, deoarece el crede, implicit, în dreptatea lui. Eduardo Galeano scria în „Venele deschise ale Americii Latine” (Ed. Politică, 1983, pag. 329): „Dependenţa nu încetează, îşi schimbă doar substanţa şi strategiile… invazia modelelor culturale ale metropolei prin mass-media, transplantul cultural, asistenţa financiară sub mantia căreia se ascund multe pumnale strălucitoare, devin prioritare, cum prioritară devine organizarea internaţională a inegalităţii culturale şi economice. Subdezvoltarea latino-americană este o consecinţă a dezvoltării altora, că noi, latino-americanii suntem săraci, deoarece pămîntul pe care călcăm este bogat şi că locurile binecuvîntate de natură au fost blestemate de istorie”. Africa, pe care profesorul american Thomas Barnett o numeşte „centrul prăpastiei” (T. Barnett, „Where – Not When – Preemption Makes Sense”, Transformation Trends, nov. 18, www.nwc.navy.mil/newrulesets), este continentul cel mai devastat de colonialismul ultimelor două secole. Evident, Orientul Mijlociu suferă din aceleaşi cauze: sfîrşitul Primului Război Mondial a dus, invariabil la smulgerea „hălcilor mari şi suculente” din „trupul bolnavului Europei”, fostul Imperiu Otoman, fără a se ţine cont de interesele indigenilor. Acest asediu economic şi cultural a culminat, în 1948, cu înfiinţarea Statului Israel care a declanşat „rezistenţa generaţiilor” în Orientul Mijlociu. Aceste frustrări, cumulate cu privaţiuni, activitate infracţională, temperament, dau naştere la terorism.Culturile împart valorile şi motivează indivizii să acţioneze într-un mod ce pare iraţional pentru observatorii externi. Alinarea vieţii este o caracteristică culturală care are un impact deosebit asupra terorismului. În societăţile în care indivizii se identifică unui grup, apare dorinţa de autosacrificare, rar întîlnită în altă parte. Nu se vor epuiza prea repede cauzele potenţiale ale terorismului care, în opinia multor analişti, sunt: creşterea numărului populaţiei, accentuarea sărăciei şi criza de resurse, tensiunile rasiale şi etnice, inflaţia şi şomajul, tensiunile care apar între ţările care „au” şi ţările care „nu au”, valurile de refugiaţi alungaţi de războaie şi represiune, imigranţii care se deplasează din statele mai sărace către cele mai prospere, deseori aducând cu ei conflictele ţărilor de unde provin, dezintegrarea structurilor tradiţionale de autoritate; ascensiunea grupărilor religioase fundamentaliste agresive, defetiste, sau a unor noi culte religioase. Ignoranţa şi aroganţa cu care sunt tratate, istoric, anumite grupuri sociale dau naştere la o cultură proprie şi la terorism. Hezbollah este o organizaţie politică, socială, militară şi religioasă (Simileanu, Vasile, op.cit. pag.139). O astfel de definiţie se poate aplica tuturor organizaţiilor politice şi catalogate drept extremiste din spaţiul Orientului Mijlociu. Pentru că, tradiţia islamică impune componenta socială, oricărei organizaţii, implicată, sau nu în viaţa politică. Aceste formaţiuni, „actori non-statali”, cum îi denumeşte Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 139), au preluat o parte dintre obligaţiile statului la adresa unor categorii de populaţii, sau zone delimitate geografic. Altfel spus, neputinţa statului destructurat de a rezolva unele probleme grave a înlocuit autoritatea acestuia cu autoritatea grupărilor. De aici derivă şi susţinerea masivă din rîndul populaţiei locale pentru cauza şi forma de luptă, denumită teroristă, ale organizaţiilor. Hezbollahul nu face excepţie. Din potrivă!
Suburbiile şiite din sudul Beirutului au dobândit reputaţia de „Centura Mizeriei”. „Munţi de gunoaie amestecaţi cu zoaie din conductele sparte, umpleau străzile, raspândind mirosuri pestilenţiale… băltoacele cu apă murdară atrăgeau muştele şi şobolanii. Curentul electric era un lux, în 90% din district lipsea canalizarea, iar cele câteva cabluri telefonice existente nu mai funcţionau. Era greu de înţeles cum supravieţuiau locuitorii într-un mediu atât de sordid. … Guvernul nu mişca un deget ca să amelioreze situaţia. Ignora prezenţa şiiţilor, sperînd că aveau să dispară” (Hala Jaber, op.cit. pag.130-131). Pe acest fundal, cu ajutorul Iranului, Hezbollahul a construit o întreagă infrastructură care acordă asistenţă socială şi săracilor de alte religii! În doar cîţiva ani, Hezbollahul a construit spitale, clinici, şcoli, centre de învăţămînt superior, institute de cercetare, orfelinate şi sanatorii pentru handicapaţi. Prin intermediul Comisiei de Ajutor, Hezbollah acordă împrumuturi şcolare şi universitare şi încurajează dezvoltarea meşteşugurilor, mica industrie şi iniţiativa agricolă. De asemenea, acordă ajutor material tinerilor căsătoriţi, precum şi împrumuturi locative, programul „Prima Casă” şi de afaceri. Pentru împrumuturile de la Hezbollah nu se plăteşte dobîndă, această practică nefiind permisă de legea islamică! Unele familii primesc utilaje sau animale domestice pentru a pune bazele unei mici afaceri sau a unei ferme, de la maşini de tricotat la vite sau familii de albine. Hezbollahul a înfiinţat primele şcoli de arte şi meserii din Liban şi a deschis primul birou de şomaj din această ţară. Banii pentru astfel de întreprinderi, vin din Iran şi de la sutele de mii de şiiţi libanezi de pe tot globul care, conform legii islamice, plătesc anual: zakatul – taxa pe patrimoniu şi khoms – taxa pe beneficiul net. Totalul colectelor nu este dat niciodată publicităţii. Conform lui Hajj Hussein Al-Shami, şeful programelor de asistenţă socială ale Hezbollah, citat de Hala Jaber (op.cit. pag. 135), „suma poate egala bugetul intern al unei naţiuni bogate”! „Este foarte probabil ca reprezentanţii tinerei generaţii care s-au format într-un climat de violenţă inter-grupuri şi care s-au identificat cu mânia lor … să fie tentaţi să devină membri ai organizaţiilor care sunt adepte ale acţiunilor violente, în căutarea ”cauzei lor drepte” , susţine şi Rona Fields, psiholog de renume care a studiat impactul pe care îl are violenţa asupra copiilor din Liban, Israel, Irlanda de Nord, Africa de Sud.
Analizînd situaţia din Afghanistan, psihologii spun că există cel puţin un cumul de patru factori care dau continuitate terorismului şi contribuie la apariţia teroriştilor în rîndul unei generaţii care nu au cunoscut altceva decât vărsarea de sînge şi vrajba, fenomen cunoscut sub numele de „reîntinerirea violenţei”, şi aceştia sunt:
– un mediu dominat de conflicte face dificilă desfăşurarea unui proces normal de educaţie la nivelul şcolii, în cadrul familiei sau al societăţii, astfel încât să se poată reprima instinctele de agresivitate la copii. De aceea, aceste instincte se dezvoltă necontrolat şi sunt stimulate mai departe de violenţă;
– cei care cresc în medii tensionate de conflicte ajung să considere violenţa un mijloc justificat de exprimare;
– noua generaţie se consideră nevinovată de izbucnirea conflictului şi de aceea o victimă se bucură de anumite drepturi în lupta pentru supravieţuire;
– a purta armă sau a fi cooptat în forţele miliţiilor este un simbol al bărbăţiei.
Tinerii afghani NU s-au născut terorişti! Ei se străduiesc să ducă o viaţă normală, chiar dacă războiul de 30 de ani le-a schimbat felul de a fi şi de a privi lumea. Ca majoritatea popoarelor coranice, afganii sunt fatalişti. Expresia „Cum o vrea Dumnezeu” se rosteşte mai des decât „Sallam Allecum” (Balint Mario, „Oamenii pustiului” – Pe frontul de est nimic nou, Ed. Timpul, 2004, pag. 89)!
CORTINA
Teoria filosofului şi consilierului internaţional pe probleme de terorism, Abraham Kaplan, în lucrarea The Psychodynamics of Terrorism, vorbeşte de „raţiunile” şi de „cauzele” terorismului, postulînd că: „raţiunile” ar fi variabilele sociale ce-l incită pe individ să îşi raţionalizeze comportamentul terorist, iar „cauzele” s-ar afla chiar în interiorul cel mai profund al individului. „Raţiunile” ar include variabile cum sunt sărăcia, o guvernare nedreaptă şi principii ale materialismului dialectic, iar „cauzele” ar trebui căutate în „psihopatologia asasinului”, căci teroriştii simt o nevoie patologică de a urmări scopuri absolute! Personalitatea predispusă să ajungă „teroristă” este deficientă şi nu posedă un ego suficient de puternic pentru a face faţă dificultăţilor vieţii prin folosirea codurilor sociale obişnuite. Pentru că a fost, la rîndul său agresat, individul traumatizat se identifică cu agresorul, adoptă soluţii agresive în faţa stresului existenţial şi se alătură altor oameni ce au probleme similare, în scopul refacerii consideraţiei faţă de propria persoană. Bla-bla-bla!, cum spuneam la începutul acestei lucrări. Nimic despre reparaţia nedreptăţilor sociale, despre polarizarea bogăţiei, despre lipsa de şansă şi perspectivă! Nimic despre eşecul industrializării şi boom-ului tehnologic în confruntarea cu renaşterea religioasă şi exacerbarea terorismului religios, ca o consecinţă indiscutabilă, explicată de Cristian Barna, în cartea sa „Jihad în Europa”, Ed. TopForm, 2008, pag. 16: „În faţa provocării din partea unor civilizaţii sau ideologii competitive, reale sau imaginate, civilizaţiile devin mai rigide, mai dogmatice şi mai intolerante, atât la nivel cultural cât şi instituţional, religia fiind ultimul bastion împotriva CELORLALŢI”.
Acesta este spectacolul teroriştilor „făcuţi iar nu născuţi”, cum ar scrie Biblia! Evident, motivaţiile nu-i fac mai buni în faţa „spectatorilor” confruntaţi acum, la acest început de secol şi mileniu, cu spaime noi şi absurde ca un kabuki!
Bibliografie:
Eduardo Galeano: „Venele deschise ale Americii Latine”, Ed. Politică, 1983.
- Barnett, „Where – Not When – Preemption Makes Sense”, Transformation Trends, nov. 18, www.nwc.navy.mil/newrulesets
Vasile Simileanu , ASIMETRIA FENOMENULUI TERORIST, Ed. TOP FORM, 2003
Cristian Barna , JIHAD ÎN EUROPA, Ed. TOP FORM, 2008
Mario BALINT, „Oamenii pustiului” – Pe frontul de est nimic nou, Ed. Timpul, 2004
Mario BALINT şi Raico CORNEA; Primul război al mileniului, Ed. AUGUSTA, 2001
Hala Jaber,HEZBOLLAH, Ed. Samizdat, 1997
