Avatarurile Reşiţei industriale sunt binecunoscute. Nu le mai reluăm aici, nu mai spunem că, din punct de vedere al producţiei industriale este mai veche decât Statele Unite, nu mai amintim că a fost zeci de ani mecanicul-şef al industriei româneşti, că a înregistrat premiere naţionale şi mondiale unice în fabricaţia de maşini, de motoare, de hidroagregate. Nu are rost. Pentru că alte zeci de ani a suferit o agonie înspăimântătoare. Uzinele au fost furate şi batjocorite, politici strâmbe au adus aproape de faliment oraşul-uzină, care, paradoxal, ar putea supravieţui chiar şi pe piaţa concurenţială actuală. Nu ne lamentăm aici dar efectiv te doare sufletul când vezi ce a rămas din ce a fost odinioară mândria industriei româneşti. Ştiu, s-au spus astfel de lucruri, le-am tot spus noi, gazetarii, specialiştii, oamenii conştienţi că lucrurile au luat-o iremediabil la vale. Am auzit şi explicaţii, zeci, mai mult sau mai puţin elevate, expresii ale neputinţei, în fond, ale nepriceperii şi nedeterminării. A altor interese decât cele comune.
Oricum ar fi, s-ar fi putut şi se poate în continuare supravieţui dintr-o industrie elastică, adaptată actualelor pieţe, cu cheltuieli de regie mai mici, cu produse care se caută pe pieţele interne şi internaţionale. Cu privatizări reale şi nu tunuri. Dar cine să facă asta? Cei care au devalizat uzinele? Cei care au experimentat pe reşiţeni, ca pe proprii cobai? Politicienii, pentru care promisiunea goală ţine loc de onoare?
În aceste condiţii, tot vorbim, de ani de zile, de punerea în valoare, arhitectural, urbanistic, turistic, măcar a patrimoniului industrial, acela care nu mai funcţionează. Au trecut, din nou, zeci de ani, în care n-am putut nici măcar accesa un proiect guvernamental, sau, mai ales european ori internaţional, prin care să luăm din rămăşiţele industriale şi să le conferim valoare de patrimoniu cultural. Sună poate un pic paradoxal, dar patrimoniul industrial, pus în valoare, are valenţe culturale şi artistice. Arta industrială a făcut şi încă face furori în lume. Am putea face aşa cu locomotivele, indiferent de cine e proprietar, cu elemente din TMK, IMR sau UCMR, ori din alte structuri industriale ale judeţului, cu funicularul, că şi aşa e la modă discuţia. Autorităţile locale atrag atenţia că reprezintă un pericol, această instalaţie. Probabil că e aşa. Dar, până la urmă, el costă 110.000 de euro. Ca să-l refaci sau să-l pui în valoare, ai nevoie, evident, de mult mai mult. Dar, aşa cum spunea cineva, un proiect european ar aduce vreo opt, nouă milioane de euro, din care cofinanţarea locală e infimă. Durează, ştiu, accesarea unui asemenea proiect. Dar câţi ani au trecut de când trebuia făcut ceva? De câţi ani atârnă acest funicular deasupra noastră?
Consiliul local din Drobeta Turnu-Severin reabilitează şi modernizează teatrul din municipiu. Un adevărat palat, superb, readus la strălucirea de altădată, pe bani europeni. Tot la Severin, cu câteva milioane de euro se restaurează şi se pune în valoare Castrul roman din dreptul piciorului Podului lui Traian. Nouă ce ne lipseşte? Răspunsul cred că ar comporta o listă destul de lungă de elemente. Sau poate nu. Poate doar unul sau două.
Sursa foto: calatoriifestinalente.wordpress.com