Cămătarii internaţionali sunt precum doctorii nebuni. Pentru o simplă infecţie la degetul mic de la picior e tăiat tot piciorul. Apoi urmează şi al doilea picior doar aşa, de plăcere. Din setea bolnavă de sânge. Din 2008 – de la criza mondială pe care doctorii-cămătari nu au prezis-o, diagnosticat-o corect sau vindecat-o – se tot taie picioare, mâini, jugulare, iar pacientul, încăpăţânatul!, nu se mai trezeşte. Tratamentul se numeşte austeritate şi se ia dimineaţa, la prânz şi seara.
E bine să ascultăm de doctori, dar instituţiile financiare europene şi mondiale nu au patalamaua de medic. E dificil să ridici vocea sau sprâncenele la adresa economiei preferate de către aceste instituţii. E ca şi cum ai obiecta împotriva gravitaţiei sau a componenţei apei. Totuşi, economia nu e matematică, ci o disciplină poroasă, flexibilă şi dependentă nu atât de comportamentul maselor cât de ingineriile financiare aproape poetice ale marilor actori economici. Aşadar, când se latră la unison că austeritatea este, ca s-o citez pe doamna Thatcher “singura alternativă”, nu e vorba de statistici economice reci, neutre şi adevărate, ci de pură manifestare a unei dogme arţăgoase şi fanatice.
Cum am văzut deja ce bine pregătite sunt unele domnişoare şcolite la Harvard, să lăsăm deoparte tentativele ieftine de ermetizare a chestiunilor economice şi s-o luăm logic. Tăierile de salarii, pensii şi beneficii scad drastic puterea de cumpărare, dar şi încurajează munca la negru. Acestea, şi nu numai, duc la frânarea creşterii economice. Un pachet de stimuli fiscali este o soluţie mult, mult mai eficace în vreme de criză, acest lucru poate să-l ateste şi severa Germanie.
S-o luăm şi uman. Cum poate fi justificabil să ataci, în vremuri de criză, populaţia cea mai vulnerabilă, în timp ce borfaşilor le plescăie fălcile şi le crapă burţile şi buzunarele? Cum e posibil să prescrii Anthrax amărâţilor şi tratamente de rejuvenare a tenului pentru coanele bogate?
În fine, şi aici lucrurile iau o turnură tragico-perverso-comică, să vedem chiar şi acele exemple empirice, tehnice, macroeconomice de care vorbeam mai sus şi să vedem ce spun acestea. În primul rând, însuşi marele vraci, Olivier Blanchard, economistul-şef al FMI, afirmă franc, citat de către Washington Post, că “austeritatea e mai rea pentru economie decât credeam iniţial.” Vai! În al doilea rând, la baza acestui tratament cu austeritate în masă mai stau, pe lângă pură propagandă, şi unele studii, două dintre acestea fiind aruncate în mod special în faţa oricărui necredincios. După cum o arată Paul Krugman, laureal al Premiului Nobel pentru economie, într-un articol impecabil din The Guardian, ambele studii se bazează pe interpretări greşite, presupuneri şi, atenţie!, erori de calcul în Excel! Mai mult, unul dintre aceste articole nici nu a beneficiat de recenzie de specialiate, astfel s-ar putea explica această eroare. Articolul spune că dacă datoriile unui stat ajung la 90% din PIB, statul va suferi un sensibil declin economic, de 0.1%. Însă, dacă este corectată eroarea respectivă şi se introduc şi alte state în studiu, rezultă o creştere economică de 2.2%. Mai pe şleau, exact pe dos. Japonia, spre exemplu, are o datorie ce echivalează cu 200% din PIB, 10 trilioane de dolari, şi o duce tare bine. Desigur, autorii studiului susţin că nu au recomandat niciodată această terapie a şocului, însă molima s-a extins mult şi bine.
Marea Britanie, prin vocea lui Cameron, chiar se mândreşte cu cât sârg va secţiona bunăstarea, Grecia e în comă adâncă dar încă mai primeşte şuturi, Spania şi Portugalia stau la rând, în România austeritatea e deja aliment zilnic, nu medicament. Dar dacă filosofia austerităţii nu se susţine nici din punct de vedere statistic, sociologic, uman sau etic, de ce mai e prin preajmă, ba chiar trâmbiţată drept doctorie inevitabilă? E o întrebare prea drăguţă, s-o lăsăm să plutească puţin prin jurul nostru, poate se transformă, dacă nu în soluţie, măcar în puţină indignare sănătoasă.
Sursă foto: rabble.ca
