Masivii montani nu sunt doar un izvor de biodiversitate sau loc de pelerinaj turistic. Sunt, sau ar trebui să fie, o entitate complexă, generatoare de hrană bio, cu costuri minime și cu un înalt grad de sănătate, neatinsă de ”binefacerile” chimice ale productivității forțate. Ideea nu este nouă. Avem personalități române care gândesc de ani de zile la o strategie a muntelui. Munții ocupă o treime din teritoriul României, există 84 de orașe în zona montană, 826 de comune cu 3560 de sate, adăpostind 12 la sută din populația țării. Munții dau și în prezent aproape 40 la sută din producția de lapte și 16 la sută din cea de carne. Apoi, flora furajeră poliformă constituie, susțin specialiștii, mare bogăție naturală a munților noștri.
Specialiștii susțin instaurarea unui profund echilibru între marea agricultură de câmpie și mica agricultură montană, care poate genera, așa cum spuneam, hrană de cea mai bună calitate. Dar, se spune, pe bună dreptate că pentru renașterea din acest punct de vedere a muntelui este nevoie de o educație încă din școală. Ei clamează chiar pentru desființarea industriei forestiere, cu toate riscurile ce decurg de aici. Alexandru Mironov, cunoscutul nostru cărturar modern, apologet al științei și învățîmântului ancorate în viitor, oferă un exemplu de cum și-a recucerit munții, Franța. E vorba de o inițiativă de pe vremea lui Charles de Gaulle, intitulată ”Clasele de zăpadă”. Vorbim, nici mai mult, nici mai puțin, de obligativitatea ca fiecare clasă din fiecare școală să-și petreacă o săptămână de vacanță la munte, practicând sporturi de iarnă. Evident, a apărut un scandal de tip mioritic, chiar dacă el avea loc în Franța. Dascălii au sărit în sus că nu au bani, echipamente, nu există suficiente spații de cazare. Dar, încet, încet, legea a început să se aplice. Au apărut drumuri mai bune, hoteluri, pensiuni, țăranii din zonele muntoase au devenit hotelierii propriilor facilități turistice, ori s-au transformat în ghizi, specialiști montani, sportivi. Așa și-a recucerit Franța munții iar Mironov spunea că și acum, după 50 de ani, orice francez are o mare problemă personală dacă nu-și petrece măcar o vacanță pe an la munte. Aceste reflexe vin greu, e drept, dar vin după ani de zile de aplicare cu obstinație a unei legi vizionare, așa cum a fost cea a lui De Gaulle. N-a contat succesiunea puterilor, așa cum la noi luptele sterile de orgolii secătuiesc toate forțele și ideile națiunii, ci a contat o idee a cărei finalitate s-a dovedit extraordinară.
Evident, aceste însemnări sunt legate de starea munților noștri. Banatul Montan este un răsfățat al naturii, din acest punct de vedere, iar o strategie a muntelui ar fi vitală. Cine ar avea de gând să implementeze o astfel de strategie câștigătoare nu trebuie să meargă prea departe. Nu trebuie să facă zeci de excursii, pe bani publici, pentru a vedea, chipurile, experiența străină în domeniu. Avem specialiștii noștri, ale căror proiecte se prăfuiesc în sertare, avem experiența de veacuri a locuitorilor din zonele montane, instinctul lor de supraviețuire. Nu trebuie decât să le punem în valoare. De aceea, e nevoie de o largă și reală autonomie, pentru că Bucureștiul nu va avea niciodată înțelepciunea sau dorința să privească dincolo de bariera unde, odinioară, ciobanul Bucur și-a așezat opincile. O mișcare puternică din teritoriu, cu pretenții de oarecare autodeterminare ideatică și economică, după modelul diversității europene, poate că ar ajuta și Banatul să redevină un loc prosper. Strategia muntelui așteaptă doar să fie descoperită și pusă în aplicare.
