2015 poate fi descris ca anul în care acţiunile teroriste şi-au pus puternic amprenta, chiar în primele zile ale lunii ianuarie atentatul de la Paris, îndreptat împotriva publicaţiei satirice Charlie Hebdo, generând stupoare şi indignare în rândul comunităţii internaţionale, catalogat drept un atac fără precedent la adresa presei, dar va ramâne în istoria Europei şi anul în care a “explodat” criza imigrantilor. Arcul de instabilitate de la est la sud și insecuritatea de la granițele europene au fost importate, în 2015, în Uniunea Europeană. Un an care a început cu un atentat ce a zguduit Parisul și lumea și care se încheie cu un eveniment similar, mult mai sporit ca impact, tot în capitala Franței, dar şi cu un aflux, fără precedent de la Al Doilea Război Mondial, de imigranţi non-europeni. Europa s-a confruntat aproape concomitent cu patru crize: criza de securitate din est, criza migrației și a refugiaților din sud, pericolul terorist, atît la granițele sale, cît și intern, și criza datoriei elene.
Potrivit celor mai noi cifre făcute publice de Organizaţia Internaţională pentru Migraţie (OIM), numărul celor care au pătruns anul acesta în Europa a depăşit un million! Peste jumătate din imigranti provin din Siria, 14% din Afghanistan şi restul din alte zone de conflict sau măcinate de sărăcie. Pe de altă parte, potrivit datelor ONU, dintre toţi aceşti migranţi 69% sunt bărbaţi, majoritatea tineri, şi numai 18% copii şi 13% femei. De altfel, şi imaginile cu refugiaţii veniţi în Europa evidenţiază o predominanţă a bărbaţilor tineri.
Fluxul masiv de oameni provenind din Orientul Mijlociu şi nordul Africii care fug din faţa violenţelor şi încearcă să ofere copiilor lor un viitor a generat o criză de proporţii atât în statele individuale, cât şi la nivelul Uniunii Europene.
Războaiele civile provocate de aşa-numita Primăvară Arabă în Libia şi Siria au lăsat graniţele acestor ţări nesupravegheate, iar această evoluţie coroborată cu decizia unor lideri europeni de a relaxa politica primirii imigranţilor extracomunitari – estimând că vor rezolva în acest mod problema deficitului de forţă de muncă în ţările pe care le conduc – a provocat un val migrator fără precedent în perioada postbelică.
De la Paris la Ankara şi din nordul Africii pînă în California, atacatori inspiraţi de jihadiştii cu baza în Siria au împrăştiat teroarea în numele grupării: DAESH! În Siria, teroriştii au profitat de lupta pentru putere şi au pus bazele unui califat islamic de inspiraţie medievală, cu baza în oraşul sirian Raqqa. Un sistem administrativ rudimentar, dar eficient prin teroarea care a înăbuşit orice opoziţie. Jihadiştii conduşi de Abu Bakr al Baghdadi au îngrozit opinia publică mondială şi populaţia locală prin masacrele, execuţiile sumare şi tratarea civililor ca sclavi. Nici în Iraq, nici în Siria nu există un bilanţ exact al masacrelor SI pentru că nu există confirmări din surse independente.
Statul Islamic a comis atentate în Tunisia, la Muzeul de Istorie din capitala Tunis şi pe o plajă din staţiunea Sousse, unde cele mai multe victime au fost turişti europeni aflaţi în vacanţă. De asemenea, jihadiştii au dus o campanie de atentate în Libia, unde au atacat clădiri oficiale sau reprezentanţele unor ţări străine. În unele zone au preluat controlul comerţului cu petrol, principala sursă de venit a statului libian.
În 2 aprilie, organizația teroristă Al-Shabaab a ucis 148 de oameni (majoritatea studenți) într-un atac asupra Universității Garissa din Kenya.
Teroriştii au atacat Marea Sinagogă din capitala Copenhaga, şi o cafenea din oraş în care era programată o conferinţă despre libertatea de expresie şi caricaturile care îl înfăţişează pe profetul Mahomed. Doi oameni au murit şi cinci poliţişti au fost răniţi înainte ca atacatorul să fie ucis. Unul dintre cele mai grave atentate din afara spaţiului controlat de SI a avut loc în aceasta toamna în capitala Turciei, Ankara, la un miting al minoritaţii kurde, unde au fost ucişi peste 100 de oameni.
Totuşi, atacurile care au îngrozit o lume întreagă au avut loc la Paris, în ianuarie şi noiembrie. Legăturile evidente dintre tinerii radicalizaţi şi gruparea Statul Islamic, faptul că atacatorii erau cetăţeni occidentali antrenaţi sau inspiraţi de jihadişti arată cît de vulnerabile sînt statele occidentale în faţa unui inamic atît de greu de identificat şi contracarat înainte de a produce masacre precum cele de la Charlie Hebdo sau Bataclan.
În anul 2005, fostul preşedinte libian Muammar Gaddafi a ameninţat UE că, dacă nu îi acordă ajutoare financiare, va lăsa imigranţii ilegali africani să pătrundă în Europa, iar acest continent va deveni negru. După înlăturarea lui Gaddafi de la putere, în anul 2011, rebelii care au luptat atunci împotriva lui s-au scindat în numeroase facţiuni ce-şi dispută supremaţia. De atunci, în această ţară ce are două guverne şi două parlamente rivale domneşte anarhia. În consecinţă, sute de mii de migranţi africani au reuşit în ultimii să traverseze teritoriul libian, în pofida dificultăţilor călătoriei prin deşert şi pericolelor implicate de prezenţa grupărilor înarmate. Odată ajunşi pe coasta Mării Mediterane, ei pornesc către Italia la bordul unor ambarcaţiuni oferite de traficanţi şi aflate de cele mai multe ori în stare precară, fapt ce a provocat naufragii soldate anul acesta cu mii de victime.
Pe măsura intensificării războiului civil din Syria, unde gruparea jihadistă Statul Islamic a cucerit teritorii întinse pe care le-a unit într-un califat împreună cu cele pe care le controlează în Iraq, valul de refugiaţi a căpătat proporţiile unui exod, în statele învecinate Syriei refugiindu-se peste patru milioane de sirieni, dintre care circa jumătate în Turcia şi ceilalţi în Liban şi Iordania.
Copleşit de acest număr foarte mare de refugiaţi – dintre care numai cîteva sute de mii se află în tabere, ceilalţi descurcîndu-se pe cont propriu – şi nemulţumit de stagnarea negocierilor pentru aderarea Turciei la UE, guvernul de la Ankara nu a depus eforturi pentru a-i opri să plece mai departe către Europa. Prin urmare, pe coasta turcă a Mării Egee traficanţii au reuşit să pună la punct un sistem de transport al migranţilor către insulele greceşti, folosind bărci pneumatice. Cei mai mulţi ajung pe insula Lesbos, situată la circa 20 de kilometri de Turcia, iar de acolo sunt transportaţi organizat de autorităţile greceşti cu feriboturile către portul Pireu, la Atena, şi apoi către graniţa cu Macedonia, de unde îşi continuă călătoria prin Europa pe aşa-numita rută a Balcanilor.
După confuzia iniţială generată de natura fluxului migrator, a urmat uimirea cu privire la adevărata dimensiune a crizei.
Imaginea şirurilor lungi de oameni flămânzi şi obosiţi, cu copii în braţe şi avutul de-o viaţă strâns într-o boccea, a impresionat în aceeaşi măsură în care a înspăimântat.
Curând, în pofida protestelor de la Bruxelles, Ungaria ridica garduri la frontieră cu mai multe state învecinate, inclusiv România. Cum imigranţii nu au mai reuşit să traverseze Ungaria, s-au îndreptat spre Croaţia, care s-a trezit curând copleşită. Au urmat tensiuni şi chiar incidente violente între maghiari şi croaţi.
Întreaga zonă Schengen a fost pusă în dificultate de valul de închidere de frontiere, în condiţiile în care până şi Germania, care anunţase că poate absorbi până la un milion de imigranţi anul acesta, a adoptat temporar măsura reintroducerii controalelor la graniţă, pentru a putea gestiona fluxul masiv. Dincolo de argumentul umanitar adesea invocat, oficialii de la Berlin admit şi motivaţia pragmatică a acestei politici a frontierelor deschise faţă de migranţi, şi anume nevoia de forţă de muncă. Conform unor estimări, îmbătrânirea populaţiei şi rata scăzută a natalităţii vor provoca în Germania o scădere a populaţiei active de circa o jumătate de milion pe an, astfel că numeroase domenii riscă să se lovească de insuficienţa forţei de muncă, mai ales pentru activităţile precare şi slab remunerate, pe care în general cetăţenii germani le ocolesc.
Acest fenomen al îmbătrânirii populaţiei active este de altfel generalizat la nivelul Uniunii Europene, astfel că unele guverne – nu doar cel german, un alt exemplu relevant fiind cel al Suediei – văd în primirea şi instruirea profesională a migranţilor o soluţie la problema deficitului forţei de muncă. Acest argument este susţinut şi la nivelul conducerii Comisiei Europene, preşedintele acesteia, Jean-Claude Juncker, evidenţiindu-se de asemenea printre susţinătorii politicii de primire a migranţilor.
Peste toate aceste probleme s-a suprapus temerea că printre imigranţi s-ar putea infiltra pe continent şi terorişti, temere alimentată de politicienii populişti. Cei mai înverşunaţi critici ai cotelor obligatorii fost premierii ungar şi slovac, Viktor Orban şi Robert Fico. Ultimul a calificat decizia Consiliului JAI drept un ‘diktat’ şi a promis că, atât timp cât el va fi prim-ministru, Slovacia nu va primi refugiaţi, indiferent de consecinţe, în condiţiile în care mai mulţi responsabili europeni, în special din Germania, Austria şi Olanda, au ameninţat ţările care nu acceptă cotele de migranţi că vor face demersuri pentru a le fi diminuate fondurile europene.
Criza a scos la iveală binele şi răul din societăţile europene.
Prin urmare, blocul comunitar se găseşte în faţa unei provocări fără precedent în istoria sa. Amploarea pe care a căpătat-o fenomenul migraţiei în anul 2015 a creat o sensibilitate deosebită în rândul opiniei publice europene, care se vede acum divizată între susţinătorii şi adversarii primirii refugiaţilor.
Resentimentele provocate în rândul unei părţi a populaţiei de afluxul de migranţi arabi, africani şi asiatici, majoritatea musulmani, are ca efect şi o ascensiune a formaţiunilor naţionaliste şi eurosceptice, aceste resentimente fiind recent amplificate şi de atacurile teroriste desfăşurate la Paris pe 13 noiembrie, cel puţin doi dintre teroriştii kamikaze care au acţionat în capitala Franţei venind din Syria cu valul de refugiaţi.
Astfel, în Austria, Partidul Libertăţii (FPO, de extremă-dreapta), a obţinut la alegerile regionale un scor fără precedent, de peste 30%, fiind foarte aproape să preia conducerea Vienei, deţinută de zeci de ani de social-democraţi.
În Polonia, partidul conservator naţionalist Lege şi Justiţie (PiS), condus de Jaroslaw Kaczynski – fratele geamăn al fostului preşedinte mort în 2010 în accidentul aviatic de la Smolensk – a obţinut majoritatea absolută la alegerile legislative şi a reuşit să-şi instaleze propriul guvern, despre care unii analişti afirmă că se îndreaptă spre modelul celui condus de premierul ungar Viktor Orban.
În Danemarca, populaţia a respins prin referendum o iniţiativă de aplicare parţială a deciziilor europene ce privesc Justiţia şi Afacerile Interne. Alături de Marea Britanie şi Irlanda, Danemarca beneficiază de aplicarea opţională a hotărârilor luate în Consiliul JAI, aşadar ele nu sunt obligate nici să accepte cotele obligatorii de refugiaţi.
Dar cea mai mare surpriză a venit din Franţa, unde Frontul Naţional (FN, de extremă-dreapta), condus de Marine Le Pen, a obţinut la alegerile regionale un rezultat istoric în primul tur, acest partid fiind votat de aproape 28% dintre participanţii la scrutin, iar ultimul sondaj arată că, dacă s-ar organiza alegeri prezidenţiale, Marine Le Pen ar ajunge în turul doi.
Şi în Germania sondajele evidenţiază o creştere a popularităţii formaţiunii de extremă-dreapta Alternativa pentru Germania (AfD), acuzată adesea de autorităţile de la Berlin de numeroasele atacuri asupra taberelor de refugiaţi.
De asemenea, în Marea Britanie, unde cel târziu în anul 2017 se va desfăşura un referendum la care populaţia se va pronunţa asupra rămânerii în UE, premierul David Cameron a avertizat că afluxul de migranţi poate înclina balanţa votului în favoarea taberei care doreşte părăsirea blocului comunitar.
Acest referendum readuce în atenţie problema fundamentală a Uniunii Europene, şi anume disputa dintre cele două principale concepţii privind evoluţia blocului comunitar. De o parte este abordarea care susţine o Europă federalistă în care autoritatea guvernelor naţionale să fie cât mai mult diminuată în favoarea instituţiilor europene, iar de cealaltă parte consolidarea statelor naţionale şi a suveranităţii, eventual şi prin repatrierea către guvernele naţionale a unor atribuţii transferate instituţiilor europene.
Atâta vreme cît planul UE de relocare a imigranţilor nu a început să fie pus în aplicare, iar situaţia din Siria nu dă semne de ameliorare, criza va continua să facă victime şi să genereze tensiuni şi tulburări în Europa. Prin urmare, cel mai probabil acest val migrator masiv va continua în anul 2016, iar efectele sale politice, economice şi sociale ar putea contribui într-o anumită măsură în anii următori la remodelarea arhitecturii Uniunii Europene, despre care Jean-Claude Juncker a declarat că trebuie regândită, întrucât nu toate statele pot merge cu aceeaşi viteză, preşedintele Comisiei Europene readucând astfel în dezbatere ideea unei Europe cu mai multe viteze. După un an extrem de sângeros şi de violent, atacurile de la Paris din noiembrie, au schimbat fundamental optica occidentală faţă de ameninţarea teroristă de inspiraţie jihadistă.
