În ajunul Crăciunului a rulat la un post comercial de televiziune filmul “În căutarea fericirii” („The Pursuit of Happyness”). Cu siguranţă l-aţi văzut sau măcar aţi auzit de el. E povestea unui amărât agent de vânzări ce luptă din răsputeri să ajungă agent de bursă. Împărţindu-se sârguincios între un internship căștigat cu chiu, cu vai, la o firmă importantă de brokeraj şi fiul său, acesta obţine, bineînţeles, funcţia mult visată. Veridicitatea poveştii e potenţată de celebra sintagmă “bazat pe fapte reale”. Înduioşătoare şi motivantă peliculă, fără îndoială. E dovada irefutabilă că victoria şi împlinirea aparţine celui care ştie ce vrea şi se sacrifică total. Avem însă exemple şi mai palpabile. Ziarul Financiar, de pildă, are o rubrică zilnică intitulată “Antreprenorul zilei”. Întâlnim acolo o pleiadă de tineri români cu un ascuţit simţ antreprenorial, ce ajung să câştige sume impresionante. Permiteţi-mi, însă, să atentez la ţesutul ideologic implicit şi explicit al acestor happy-end-uri. În primul rând, ce înseamnă fericirea, un concept subiectiv, abstract şi necuantificabil, pentru protagonistul filmului mai sus menţionat? Bunuri materiale, evident. De altfel, odiseea sa înspre triumf financiar începe atunci când acesta vede o maşină scumpă şi îl întreabă pe posesorul acesteia cu ce se ocupă. În al doilea rând, “bazat pe fapte reale” înseamnă exact asta, şi anume concordanţa unor elemente din film cu întâmplări reale, restul fiind dramatizare hollywoodiană. Spre exemplu, în realitate, persoana care a inspirat pelicula nu s-a ocupat de fiul său nici pe departe aşa cum reiese din film. Nici nu avea cum, i-ar fi fost imposibil să urmeze o stagiatură de succes şi să fie mereu alături de fiul său. În al treilea rând, şi poate cel mai important, astfel de cazuri sunt atât de rare, dacă ne raportăm la întreaga populaţie austeră a Statelor Unite, încât sunt insignifiante din punct de vedere statistic.
De ce am plecat de la această peliculă? Deoarece ideile prezente în astfel de filme artistice se sedimentează adânc în inconştientul nostru colectiv şi dau naştere la mituri cu privire la unele probleme sociale. Miturile, prin excelenţă, au o capacitate fabuloasă de a acapara, subtil dar total, gândirea umană. Mitul de faţă, acesta al triumfului individual, ca rod al muncii asidue, este unul cu origini mixte. Pe de o parte e vorba de o regretabilă şi periculoasă reminiscenţă comunistă (munca e brăţară de aur!), pe altă parte este rodul egoismului şi concurenţei acerbe tipice capitalismului. Această marotă, atât de răspândită în societatea românească, reuşeşte să mascheze impresionant de abil un întreg păienjeniş de factori. În sminteala noastră colectivă, ajungem astfel la concluzii dramatic de simpliste. Unele categorii sociale se cufundă într-o stare de sărăcie deoarece nu muncesc, spune mitul. În regulă, rata şomajului galopantă din cadrul unor comunităţi pare să ateste această idee. Problema esenţială apare atunci când adresăm următoare întrebare: Ok, dar de ce nu muncesc? Păi, pentru că sunt nişte putori ordinare! Aşa sunt “ei”! Aşadar, dacă tratăm problema doar la suprafaţă, vedem întregi categorii dezavantajate, precum rromii, adâncite în austeritate şi ajungem să fim convinşi că o fi ceva în genele lor, în ADN-ul lor. Nu mai există nicio speranţă în cazul acestora. Mai bine îi eliminăm sau îi trimitem să-şi facă ţara lor. Suntem sătui să ne facă de râs prin Europa, nu? Ştim cu toţii ce s-a întâmplat în istorie atunci când o personalitate cu distins fler oratoric a nutrit astfel de viziuni.
Dar nu doar unele categorii sociale sau grupuri etnice se confruntă cu acest mit, ci şi ţări întregi. Care altul să fie motivul pentru care Grecia a intrat în criză? Lenea, bat-o vina! Avem de a face, deci, cu un întreg popor de leneşi (grecii) şi cu un popor de harnici (nemţii). Nu pot să nu mă întreb cum e posibil ca o întreagă ţară să fie “leneşă” sau “harnică”. În mod total contraintuitiv, grecii au cele mai multe ore de muncă pe săptămână din UE. Ghiciţi care este a doua ţară din acest top? Vă ajut eu: România. Nemţii, în schimb, sunt pe ultimele locuri. Astfel de generalizări sunt nu doar false ci şi extrem de periculoase. Să fi fost criza Greciei şi rodul unor politici monetare neinspirate dictate de FMI? Poate instabilitatea monedei euro? Să fi fost vorba şi de efectul de domino, în contextul globalizării, cauzat de criza din SUA? În orice caz, consider că suntem obligaţi să considerăm absolut toţi factorii, deloc puţini, care stau la baza unor astfel de probleme.
Opun acestor viziuni ultrasimpliste, altă viziune la fel de simplă dar, cred eu, mai aproape de adevăr. Grupurile vulnerabile, marginalizate, se confruntă cu ce poate fi numit determinism social. Un copil născut într-o familie needucată, săracă are toate şansele să perpetueze aceste comportamente indezirabile. La baza acestei sărăcii stau factori sociali, istorici, politici şi economici. Din această situaţie nu se poate evada pur şi simplu prin mai multă muncă, atât timp cât aceasta nu este sădită, prin educaţie, în obiceiurile acestora. Mai mult, disocierea de aceste grupuri nu este atât de simplă, în bună măsură acestea fiind oglinda societăţii noastre. Dacă un grup marginalizat nu dispune de pârghiile structurale necesare, evadarea din austeritate este imposibilă. Din acest motiv, sărăcia este un simptom al întregii societăţi, nu rodul genelor sau al lenei individuale. Desigur, consider munca un epifenomen al unei societăţi sănătoase şi evoluate. Aceasta însă nu poate fi pretinsă de la nişte grupuri ce fac obiectul urii, stigmatizării şi marginalizării. Promisiunea că oricine poate ajunge în vârful piramidei este una înşelătoare, iluzorie şi creează autoincriminare, automarginalizare, invidie şi defetism. Analizaţi atent orice poveste de succes şi veţi realiza că în spatele ei se află o serie de factori fără de care acesta ar fi fost imposibil. Aceşti oameni au beneficiat de educaţie, hrană, locuinţă, servicii de sănătate, capital social şi mai mereu au profitat de un context economic sau politic favorabil. Pare evident ce susţin însă, din păcate, o bună parte a populaţiei de pe glob nu dispune de niciuna dintre aceste condiţii.
Mass-media ar trebui să înceteze urgent să mai servească la foc automat poveşti iluzorii de succes personal ce clădesc ţeluri himerice în mintea celor care trăiesc de pe o zi pe alta. De cealaltă parte, responsabilitatea fiecăruia dintre noi este să scăpăm de viziunile deviante rezultate în urma acestei propagande. Nimic nu se schimbă peste noapte şi în chip magic, ca-n filme. Nimic nu este atât de simplu precum clamează citatele motivaţionale de pe reţelele de socializare. Dacă nu ne propunem să gândim în mod holistic aceste chestiuni, în loc să căutăm soluţii echilibrate, raţionale vom căuta soluţia finală.