Dinamica tensiunilor economice şi militare, în următorii ani se focalizează pe China, Orientul Mijlociu şi Iran, în timp ce o probabilă reconstrucţie a Uniunii Europene va rămâne blocată pe continent, în proiectele statale prost gestionate, gen Bosnia şi Kosovo de care profită, din plin Rusia, renăscută ca putere regională.
În Pacific, președintele filipinez Rodrigo Duterte a anunțat joi “separarea” de Statele Unite și realinierea țării sale cu China, transmit agențiile internaționale de presă. El a adăugat că Filipinele și China au convenit să își rezolve prin negocieri disputa teritorială privind Marea Chinei de Sud, scrie Agerpres.
Duterte a făcut declarațiile respective la Beijing, unde a condus o delegație de peste 200 de oameni de afaceri, pentru a deschide calea unei noi alianțe, în locul celei tot mai deteriorate cu SUA, transmite Reuters. Ministrul filipinez al comerțului, Ramon Lopez, a anunțat că pe parcursul vizitei vor fi semnate acorduri în valoare de 13,5 miliarde de dolari.
“Îmi anunț aici separarea de Statele Unite. Atît în termeni militari, poate nu și sociali, dar și în termeni economici. America a pierdut”, a afirmat el în aplauzele publicului, într-un discurs ținut în prezența vicepremierului chinez Zhang Gaoli.
“M-am realiniat la curentul dv. ideologic și poate voi merge și în Rusia, să discut cu președintele Putin și să-i spun că suntem trei contra restului lumii — China, Filipinele și Rusia. E singura cale”, a mai spus Duterte, care de la preluarea mandatului, pe 30 iunie, a făcut în repetate rînduri declarații ostile Statelor Unite și jignitoare pentru președintele Barack Obama.
La Washington, Departamentul de Stat a reacționat prin vocea purtătorului de cuvînt John Kirby, care a anunțat că “vom cere explicații privind sensul exact al afirmațiilor președintelui privind separarea de SUA”. Ocazia pentru lămuriri va fi vizita la Manila a lui Daniel Russel, diplomatul american cu cel mai înalt rang în relația cu Extremul Orient și zona Pacificului, la sfârșitul săptămânii.
Purtătorul de cuvînt al Casei Albe, Eric Schultz, a subliniat că “alianța SUA-Filipine s-a construit pe o istorie de 70 de ani, pe legături ample între cele două popoare și pe o listă lungă de preocupări comune de securitate”. El a declarat că guvernul american nu a primit nici o cerere de modificare a cooperării bilaterale.
Înaintea venirii la putere a lui Duterte, Statele Unite au obținut acordul pentru o prezență prin rotație a forțelor americane în bazele militare din Filipine, un atu în fața prezenței tot mai puternice a Chinei în regiune. Acest aranjament este tot mai nesigur, deși Washingtonul a încercat să dea replici moderate retoricii președintelui filipinez, notează Reuters.
Este un gest de basculare politică geostrategică prin care Duterte s-a plasat singur pe lista personajelor ce vor fi eliminate în următoarea perioadă de timp, precum Jacobo Arbenz, preşedintele Guatemalei în anul 1954, sau Manuel Antonio Noriega Moreno, care a condus Panama, între 1983-1989, „mecanismul dominoului” fiind declanşat de cei cu o experienţă îndelungată în răsturnarea, în diferite forme, a liderilor ostili, inclusiv prin recurgerea la soluţia „manu militari”, fie utilizînd forţele armate autohtone, fie recurgînd la trupe de elită, capabile să extragă dintr-o capitală, sau alta, sau la mişcări de stradă. Şi românia se înscrie pe această listă dar, altădată pe această temă!
Pe noaua tablă pacifică de şah, Filipine reprezintă un spaţiu mult prea important, pentru state lider, dar şi pentru companii care au deja mutate centre uriaşe de producţie în zonă.
În România, şi nu numai, trăim acum o teribilă criză de leadership, dar şi o teribilă criză de identitate. Elita conducătoare actuală nu va mai exista în cîţiva ani, în orice caz nu sub forma de astăzi. Multe feţe vor dispare de pe scenă, cîţiva vor supravieţui, iar alţii vor dori să exprime societatea aşa cum se formează în chinurile facerii noii lumi. Tinerele generaţii, umilite de un orizont fără perspectivă, se îndreaptă încet, dar sigur, spre universul individualist al anilor ’90 şi 2000. Cei între 20-40 de ani sînt o sursă valoroasă de forţă de muncă, din păcate subestimată şi sufocată. Elita actuală a respins noile forţe, departe de centrele de decizie, cu excepţia cazului în care aparţin unei mari familii. Acest imobilism social a avut efecte negative asupra scenei politice şi administraţiei publice, unde predomină Familiile şi intermediarii. A afectat de asemenea mediul afacerilor: mica piaţă naţională este obsedată de neoliberalismul importat şi nu exploatează caracterul original al economiei balkanice (întreprinderi mici, administraţii mici…). Putem vedea rezultatul: carteluri, corupţie, un stat privatizat şi distrugerea claselor defavorizate. România, anacronică, îşi sacrifică copiii pentru păcatele unei elite inutile!
Principalele 200 de grupuri mondiale reprezintă 30% din activitatea economică planetară”. 100 de întreprinderi mondializate impun legea lor economiei globului, scria şi publicaţia „Liberation”. Cifra lor de afaceri colectivă, în 1998, era de 2.100 miliarde de dolari, o dată şi jumătate PIB-ul Franţei. Aceste 100 de grupuri deţin active de 1800 miliarde de dolari în afara ţărilor lor de origine şi au peste 6 milioane de angajaţi în lume. Primele 500 de grupuri mondiale reprezintă 70% din comerţul mondial legal! La rândul lor, Mario Balint şi Raico Cornea, în cartea „Primul război al mileniului” ( pp. 229-232), atrag atenţia asupra discrepanţelor generate de globalizare. „80% din întreaga tehnologie planetară este gestionată de 20% din statele şi populaţia planetei. Rata demografică este, în schimb, net în defavoarea statelor bogate. Populaţia ţărilor sărace creşte de 3 ori mai repede şi este tot mai tînără, în timp ce Vestul se împuţinează şi îmbătrîneşte, ceea ce duce la mari dezechilibre pe piaţa muncii şi a asigurărilor sociale. Emigranţilor economici li se alăturau, în anul 2001, potrivit raportului UNHCR, 22,3 milioane de refugiaţi. Tot la începutul anului 2001, penuria alimentară afecta 33 de ţări şi peste 60 de milioane de persoane necesitau „urgenţă alimentară”, potrivit FAO. Acelaşi raport arăta că mai mult de 30% din populaţia globului suferă de malnutriţie. 826 de milioane de persoane subalimantate sînt expuse unei insecurităţi alimentare cronice. Bolile sînt şi ele prezente în tabloul global. Din cauza lipsei de iod (740 de milioane de persoane suferă de carenţe de iod!), peste 16 milioane de oameni suferă de cretinism şi peste 49,5 milioane manifestă felurite carenţe cerebrale. Lipsa fierului şi anemia afectează peste 2 miliarde(!) de persoane, iar 140 de milioane prezintă mari carenţe de vitaminare, în special Vitamina A. Lipsa acesteia duce la afecţiuni oftalmice.
Rămas singur şi atotstăpînitor, capitalul a abandonat reţinerile, a aruncat la coş comportamentul de tip “political correctness” şi a dat iama în zonele albe ale expansiunii sale, “înnegrindu-le” cu mare viteză şi fără a privii în jur. Părînd a fi călare pe situaţia lumii, capitalul internaţional nu se ara tă dispus să renunţe la profit în favoarea sprijinului social planetar pe care îl lasă în grija organismelor internaţionale şi a statelor-naţiune. Este foarte posibil ca în acest secol, pe fundalul destructurării tot mai accentuate a statului-naţiune, să asistăm la confruntări între bogaţi şi săraci, între corporaţii şi organizaţii non-guvernamentale radicale, sau între statele-naţiune şi proprii cetăţeni. Împotriva săracilor, năpăstuiţi nu doar de soartă, dar şi de globalizare – nu poţi lupta nici cu arme nucleare, nici cu cele mai sofisticate tehnologii, căci săracii n-au, de fapt, ce pierde!
În epoca globalizării, valorile fundamentale ale statului-naţiune, aşa cum îl cunoaştem azi, sînt din ce în ce mai vulnerabile. Globalizarea produce turbulenţe în ambele sensuri, este de părere Ionel Nicu Sava, în lucrarea STUDII DE SECURITATE (ed. Centrul Român pentru Studii Regionale, 2005, pag. 131) : în jos, către statele-naţiune şi în sus către societatea internaţională. Ea împinge unele state să preia responsabilităţi globale, în timp ce altele sînt deposedate de atributele suveranităţii. Ea creează noi structuri internaţionale sau le forţează pe cele existente să preia mai multe sarcini decît pot duce în prezent, accelerează relaţiile dintre societăţi şi economii, dintre zone şi regiuni ale lumii. Prin globalizare, statele-naţiune încep să aibă responsabilităţi externe suplimentare, în condiţiile în care o parte din atribuţiunile lor interne sînt diminuate. Resentimentele populaţiilor faţă de stat cresc.
Aşa cum amintea Ionel Nicu Sava (op.cit. pp. 100-142), globalizarea generează fragmentarea, care este sursă de instabilitate şi insecuritate. Firesc, globalizarea culturii corporatiste generează o localizare a culturii tradiţionale şi o resuscitare a vechilor identităţi. În aceste condiţii, persoanele se reorientează către familie sau grup, care-i poate oferi siguranţa identităţii şi a zilei de mîine, ca urmare a unui instinct de conservare care le avertizează asupra fenomenului reprezentat de suprastructurile simbolice globale.
Teama de dispariţie conduce, inevitabil, la revoltă, îndreptată spre elitele globale sau spre statul-naţiune, perceput ca incapabil să asigure protecţia propriei identităţi sau valori, sau a stabilităţii economice (în condiţiile în care posibilitatea statului de a acţiona împotriva măsurilor luate de corporaţii pe teritoriul său devin din ce în ce mai reduse). Revoltele se pot radicaliza şi, de multe ori, se transformă în elemente de terorism, mai ales în asociere cu delincvenţa, crima organizată, corupţia, traficul de bunuri şi persoane, ce afectează, deopotrivă grupurile neo-tribale, dar şi capacitatea societăţilor de a derula relaţii sociale normale, pozitive.
De la găştile de cartier, la gherila urbană sau grupările teroriste, nu e decât un pas! Asociate cu rate înalte ale divorţului, avortului, sărăciei, alcoolismului, aceste fenomene sunt expresia a ceea ce se numeşte anomie socială şi reprezintă o criză societală generalizată. Potrivit lui Ionel Nicu Sava (op.cit. pag. 277), „din punct de vedere al securităţii societale, terorismul reprezintă o formă de război între societate şi stat”, statul-naţiune incapabil să apere organizaţia de efectele globalizării, cu instituţii publice parazitate de grupuri de interese în care, salariaţii captivi nu sînt capabili de atitudine fermă. Poate că-şi merită soarta…
