”Proiect”, ”proiecte” reprezintă sintagme pe care în ultimii ani le auzim cu o evidentă frecvenţă. Ele sunt prezente mai ales în discursurile şi intervenţiile persoanelor publice, dar au intrat deja şi în vorbirea curentă. Nu că înainte n-am mai fi folosit cuvântul proiect, dar acum el are o altă conotaţie, una mai specială, în ton cu evoluţiile României din ultimii ani. Evoluţie care duce, desigur, spre integrarea în familia europeană civilizată. Dar de ce proiecte? Pentru că întreg procesul de dezvoltare al ţărilor din Uniunea Europeană se bazează pe proiecte. La fel, statele care vor să demareze negocierile sau candidează pentru un asemenea statut, ori, mă rog, liderii sau cetăţenii acestora, trebuie să-şi adapteze gîndirea pentru elaborarea şi scrierea de proiecte. „Uniunea Europeană nu dă bani decât pe proiecte“ este o frază cu care primarilor, consilierilor, oamenilor de afaceri li s-a făcut capul calendar. Şi pe bună dreptate, pentru că, într-adevăr, în cadrul acestei acestei puternice structuri economice, politice şi sociale, se lucrează pe proiecte. Adică este stimulată gândirea, viziunea, strategia.
Nu sunt cuvinte mari, ci o abordare cu totul opusă acelei mentalităţi care s-a lăfăit timp de aproape 50 de ani în România. Aceea a tătucului, omniprezent, omnipotent dar şi omnirăspunzător. Apare acum cu infinit mai multă pregnanţă responsabilitatea. Responsabilitatea celui care iniţiază proiectul, a celui care-l scrie şi, desigur, a celui care-l propune spre finanţare. Pentru că orice proiect neconvingător poate cădea. E neplăcut, fireşte, să cheltui bani cu cei care scriu proiecte, cu cei care realizează studii de fezabilitate, fără a avea sută la sută convingerea că proiectele vor fi aprobate la finanţare, dar numai aşa se pot accesa bani. Iar banii sunt serioşi. Problema care se pune nu este limita fondurilor europene, ci capacitatea instituţională de a-i absorbi pe proiecte. Ţări care au aderat la UE înaintea noastră au manifestat mari probleme în a accesa bani europeni, deşi erau mai pregătite decât noi să facă acest lucru. Şi asta pentru că mai există un atribut al alocării acestor fonduri: cofinanţarea, coparticiparea solicitantului. Care, chiar dacă de regulă reprezintă mai puţin de un sfert din finanţarea propriu-zisă, creează totuşi dificultăţi serioase celor care vor să acceseze astfel de fonduri, fie că sunt instituţii publice, fie că sunt firme private. Pe de altă parte, în zona rurală – și o spunem cu toată responsabilitatea – nu prea există, cu mici excepții, interes pentru proiecte. Știți foarte bine de ce. Ele nu generează profituri personale. De aceea, imperativul ultimilor ani și cu siguranță al celor următori, pare să fie: proiecte, proiecte şi iar proiecte.
