Deși există în învățământul preuniversitar românesc o legislație adusă la zi, relativ după modelul celor din Uniunea Europeană, aceasta este rareori respectată în spiritul și litera ei. Tentația de a da legii o tușă personală, izvorâtă din viziunea proprie asupra rolului, modului de desfășurare și finalității a învățământului la nivelul unei unități școlare este aproape o cutumă unanim aceptată. Viziunile diferă dar fiecare manager (director) de școală tinde să adapteze sau să amplifice prevederile legislației în funcție de convingerile și propria proiecție asupra a ceea ce ar trebui să fie instituția de învățământ pe care o conduce. Nostalgiile perioadei comuniste în învățământ, printre alte perspective „originale” promovate de societatea modernă, sunt încă la mare preț. Această tendință nu își are originea neapărat în școală ci este promovată și de forurile superioare de îndrumare și control, cum ar fi Inspectoratul Școlar Județean.
Orice instituție de învățământ din România, fie că este un inspectorat școlar, fie că este o simplă școală, funcționează de câțiva ani pe baza unor proceduri și regulamente de ordine interioară care sunt elaborate pe fondul legislației existente. Procedurile și regulamentele ar trebui să respecte întocmai prevederile legale. La o analiză mai atentă a lor, se poate constata un exces de zel în adăugarea unor prevederi care în loc să clarifice sau să simplifice aplicarea legii, creează atribuții și obligativități care sunt gratuite și lipsite de orice justificare. Fiecare manager de școală consideră că este capabil și are datoria să îmbunătățească prevederile legislației deși ele sunt suficient de clare în privința tuturor aspectelor care fac să funcționeze o unitate de învățământ.
Bunăoară, atribuțiile profesorilor, ale cadrelor didactice de predare, sunt clar precizate în toate cele trei legi care definesc înfățământul preuniversitar: în Legea învățământului, în Statutul personalului didactic și în Regulamentului-cadru de organizare și funcționare a unităților de învățământ preuniversitar. Asta nu împiedică directorii să introducă în Regulamentele de ordine interioară din școli obligativități pentru profesori care nu apar în niciun act legislativ. De obicei, după bunul plac, având ca simplă justificare un revendicat, dar destul de ambiguu și neverificat, „bine al școlii”.
Introducerea costului standard per elev a pus o povară financiară greu de gestionat asupra sistemului de învățământ preuniversitar. Școala este finanțată de la bugetul de stat în funcție de numărul de elevi și nu de calitatea pregătirii și valorii acestora. În delirul ideologiilor politice care cer economie în domenii în care nu ar trebui să existe o astfel de percepție, precum educația și sănătatea, învățământul românesc este finanțat de aproximativ șapte ani pe criterii care corespund mai degrabă creșterii animalelor pentru producție decât educației. În numele economiei, s-a ajuns la constituirea unor clase cu un număr exagerat de elevi, clase care sunt ineficiente din punct de vedere al calități pregătirii care poate fi oferită elevilor, după oricare criterii psiho-pedagogice moderne, indiferent ce metode ai încerca să aplici.
Povara este amplificată și de viziunea conducătorilor unor instituții administrative precum primăriile, care, deși au primit în administrare clădirile școlilor ca un efect al descentralizării, refuză să „risipească” banii obținuți din impozite, bani care ar oferi școlilor posibilitate menținerii într-o decentă stare de funcționare. În ciuda faptului că aceste instituții (primăriile) își retrag din ce în ce mai mult sprijinul financiar necesar școlilor, ele au pretenția să împartă câștigul modic obținut de unitățile de învățământ în urma desfășurării unor activități în interiorul clădirilor pe care le au la dispoziție. Cu alte cuvinte, primăria este administrator când solicită bani, dar își declină îndatoririle când trebuie să finanțeze corespunzător și să administreze unitățile de învățământ. Așa încât, directorii de școală, în loc să se preocupe de activitatea educativă, pentru care, de fapt, sunt pregătiți profesional, sunt obligați să semneze cu primăriile contracte de management administrativ în care să-și asume reponsabilitatea auto-finanțării și auto-administrării.
Sunt școli în Reșița care își rezolvă problemele financiare și cele de îmbunătățire a condițiilor materiale numai cu participarea efectivă a părinților și cu munca directă a cadrelor didactice, obligate fără acoperire să execute sarcini care depășeșc cu mult cadrul legislativ. Personalul administrativ este puțin, așa că profesorul, spre satisfacția unora, spală pe jos, vopsește clasa și dependințele școlii, spală perdelele clasei acasă, și așa ajunge să facă munci care intră în atribuțiile personalului de întreținere. Justificarea este lipsa finanțării. Directorul, din neputință și în disperare de cauză împovărează cadrele didactice cu atribuții care, în cele din urmă, își pun amprenta asupra calității actului didactic. Profesorul ar trebui să fie preocupat numai de calitatea predării și aceasta e singura sarcină legală care ar trebui să-i ocupe timpul. Nu poți cere unui profesor sau unui medic să facă muncă de femeie de serviciu ca mai apoi să fie extrem de eficient în profesia pentru care s-au pregătit.
Povara sarcinilor administrative și dorința de a face din școala pe care o conduce o instituție de prestigiu, apreciată în comunitatea locală, face ca directorul, deși este simplu cadru didactic, egal cu toți ceilalți care își desfășoară activitatea, să își asume rolul unui proprietar care are toate drepturile asupra angajaților. Școlile românești de stat au tendința de a se transforma treptat și în mod ascuns în instituții private. Care alta ar putea fi evoluția lor atâta vreme cât sunt, într-un procent din ce în ce mai mare, obligate să se autofinanțeze după criteriile unei entități economice private?! Pretențiile din ce în ce mai mari în ceea ce privește activitatea unui profesor în școală, dincolo de rolul unic pe care trebuie să și-l asume, acela de mentor al educației, au ca și consecință evidentă diminuarea calității prestației didactice. Evitarea resposabilității de către cei care și-au asumat gestionarea, în condiții decente și în cadrul specific al legii, al unităților școlare, face ca educația organizată la nivel național să-și deturneze sensul și să eșueze în derizoriu. Și-atunci, care este câștigul real al presiunilor care se pun asupra școlii românești?!
