După câteva încercari eșuate (cred că au fost patru sau cinci într-un răstimp de două luni) de a ajunge în Israel, m-am resemnat să mai caut un zbor direct și am ales varianta zborului cu escală, care promitea să mă ducă la destinație într-un timp ceva mai lung, dar cu o mai mare siguranță că nu se va solda tot cu o anulare. Am ajuns la această concluzie după ce am urmărit câteva zile decolările și aterizarile a două companii de zbor care plecau din București și ajungeauî ntr-un timp rezonabil în Israel: Turkhish Airlines și Aegean, o companie grecească. Am optat, în final, pentru compania turcească pentru simplul motiv că nu-mi cerea să fac testul Covid, care îmi încurca mult socotelile, având în vedere că urma să călătoresc cu trenul opt ore în prima zi a săptămânii, de la Reșița la București, să rămân alte 12 ore în capitală și doar după acest răstimp să decolez. Nu credeam că mă voi încadra în răstimpul celor 24 de ore de valabilitate a testului, pe care compania grecească îl solicita imperios.
Testul nu era, totuși, singura mea problemă! Nu mai zburasem niciodată cu escală și tocmai aflasem că aeroportul din Istanbul se renovase în urmă cu câțiva ani și că se lărgise considerabil. Mă voi descurca, oare, să ajung la timp de la poarta de aterizare, la cea de decolare? În principiu, aveam două ore la dispoziție pentru această manevră, așa că eram destul de încrezător că, în ciuda capacităților mele precare de orientare, voi reuși să mă descurc. Și, poate că așa s-ar fi și întâmplat, dacă totul ar fi decurs normal, conform datelor de pe foaia de parcurs. Numai că nu întotdeauna socoteala de acasă se potrivește cu cea din târg! Prima surpriză, după decolare, a fost să constat că zborul de la București la Istanbul a durat doar o oră și că, intrând pe teritoriul Turciei, schimbasem fusul orar, fapt de care nu fusesem avertizat. Urmarea a fost că escala s-a restrâns brusc de la două ore la mai puțin de 45 de minute și că a trebuit să galopez aproximativ un kilometru într-o imensitate de aeroport a cărui frumusețe o întrezăream doar cu coada ochiului, terorizat de gândul că nu voi remarca la timp indicatoarele de orientare și că voi rămâne, inevitabil, prizonier în interiorul lui. Am ajuns, totuși, cu 20 de minute înaintea îmbarcării la noua poartă, timp suficient doar să-mi trag sufletul și să mă întreb îngrijorat cum voi putea comunica la Ierusalim că ajung cu o oră mai devreme, când nici o rețea wi-fi nu funcționa pe aeroport.Nu cunoșteam pe nimeni în jurul meu și, cu toate că în apropiere vedeam un grup de evrei religioși, nu m-am încumetat să-i abordez și să-mi mărturisesc ignoranța. M-am resemnat din nou, spunându-mi că, în cel mai rău caz, voi aștepta o oră pe aeroportul din Tel Aviv. După cele aproape nouă ore petrecute pe aeroportul din Otopeni, asta era de-a dreptul o nimica toată.
Altă surpriză mă aștepta, însă, pe parcursul zborului. De data asta, una plăcută! Înțelegând că vecinul meu de scaun e israelian, l-am chestionat despre durata zborului și, astfel, am aflat că va dura două ore, și nu una, cum apărea pe foaia de itinerar, pe care o aveam asupra mea. Dintr-o dată totul s-a limpezit: datele erau puțin inversate, dar, în final, se potriveau și nu mai trebuia să aștept niciun minut în plus pe aeroportul din Tel Aviv. Singura încurcătură s-a dovedit aici doar faptul că n-am intrat direct în sala bagajelor, cum îmi dădea dreptul pașaportul meu electronic, ci am fost obligat să trec pe la cabinele de control, pentru a semna declarația că voi consimți să rămân două săptămâni în izolare la domiciliu, conform măsurilor de precauție instituite de autoritățile israeliene.
Iată-mă, deci, la Ierusalim, ținta destinație mele, petrecând două săptămâni de lectură, emisiuni și filme la televizor, dar și de convorbiri telefonice cu toți cei care, aici, formau universul meu de relații.Pentru ca,apoi, în prima zi de „libertate”, săiau autobuzul și săfac un prim tur al orașului, selectându-mi cu prioritate locurile de interes personal, încărcate nostalgic și emoțional: fostul sediu al emisiunii în limba română de la Kol Israel, acum abandonat, Stația centrală de autobuze, de unde plecam odinioară spre destinațiile cerute de activitatea mea de reporter, Palatul Națiunii din apropiere, unde – o dată la doi ani – se organiza Târgul internațional de carte de la Ierusalim, și…Orașul Vechi.
Orașul Vechi al Ierusalimului a avut mereu un loc aparte și un ecou special în conștiința mea. M-a fascinat tot timpul, după sosirea mea în Israel, în urmă cu mai bine de treizeci de ani, ideea că acest loc era leagănul a trei mari religii ale lumii – iudaism, creștinism și islamism, și că în spațiul lui, relativ restrâns, se concentra întregul nucleu de contradicții, tensiuni și speranțe, care a marcat o întreagă evoluție istorică din Antichitate și Evul mediu,până în Contemporaneitate. Îmi aminteam și că, an de an, aici veneam în perioada Crăciunului, când nu-l puteam sărbători în țară, să mă încarc de magia momentului în cartierul creștin, în mijlocul decorului inspirat sau în fața imensului brad ornat din abundență cu toate simbolurile concrete ale marii sărbători. Respiram cu încântare atmosfera magazinelor împodobite, ale străduțelor înțesate de oameni veniți din toate colțurile lumii, ale chipurilor transfigurate de semnificația momentului și, mai ales, al sentimentului unei uriașe fraternități coborâte prin grație divină asupra tuturor. Parcă nimic rău nu se mai putea insinua în această comuniune de poveste, care era marea solidaritate umană de la sfârșitul fiecărui an.
Dar, stupoare! Știam că pandemia de coronavirus va afecta organizarea marii sărbători a Crăciunului. Am văzut la televizor imagini cu decorurile minimale de la Nazaret și Beit Lehem, am auzit că participarea umană se va reduce în acest an de la mii de persoane, la câteva zeci sau, în cazul cel mai bun, sute de oameni, dar nu m-am așteptat ca în centrul Ierusalimului, în inima lui simbolică, să nu văd nici urmă de pregătiri, niciun indiciu care să anunțe marele eveniment, niciun fel de agitație care să promită o reanimare magică a spiritelor. Înciudat de această constatare, am pătruns pe Poarta Iaffo, una din intrările centrale ale Orașului Vechi, am cotit-o pe prima stradă la dreapta și am intrat in cartierul creștin, îndreptându-mă spre zona Patriarhatului Latin, unde credeam că voi zări totuși câte ceva din pregătirile de Crăciun, care să-mi modifice prima impresie defavorabilă. Am luat-o, apoi, pe strada Rosary Sister, știind că undeva, în apropiere, trebuie să dau de Casa Moșului (Santa s House), locul cel mai potrivit pentru luarea pulsuluide moment al lucrurilor. Și, surpriză plăcută, îl văd pe Santa în persoană în fața porții, discutând vizibil degajat cu doi reporteri de la o televiziune străină. Mă apropii suficient ca să-l pot fotografia fără a-i cere permisiunea, dar nu apuc să-l întreb ceva pentru că tocmai pune capăt interviului și intră precipitat în casă. Îi ajung, totuși, din urmă pe cei doi reporteri și întru în vorbă cu ei, doar-doar voi afla ceva despre conținutul convorbirii lor cu Santa Claus. Nu vor să-mi dea amănunte, dar observ dezamăgirea de pe chipurile lor și înțeleg că n-au aflat decât ceea ce știam deja și eu. Mai mult ca sigur, îmi spun, principalele festivități vor fi – atât cât vor fi! – la Nazaret și Beit Lehem, dacă nu cumva creșterea deja alarmantă a ratei noilor infectări cu coronavirus nu va conduce la cea de-a treia carantină națională, despre care se vorbește tot mai insistent în ultima vreme.
Ies abătut din Orașul Vechi, la polul opus al încântării de altă dată, dar îmi propun să nu iau drept definitiveaceste constatări și să revin peste o săptămână. Poate alt Moș, decât cel văzut azi de mine, va avea mai mult har și va așterne din nou culorile magiei și ale speranței peste acest loc în care istoria nu s-a arătat decât arareori generoasă. (Va urma)
Ion ȘTIUBEA
