Imbecil folosit, sau nu, cuvântul CRIZĂ rămâne unul dintre cel mai utilizat, iar înţelesurile sale sunt multiple. Originea sa este în greaca antică. Pe vremea lui Platon, verbul KRINEIN avea înţelesul de “a judeca” sau “a decide”, însă esenţialul etimologiei cuvântului rezidă în noţiunea de DECIZIE. Sigur, CRIZA are mai multe definiţii iar actul gestionării acesteia se numeşte MANAGEMENTUL CRIZEI. Nu am să cad în damblaua didactică – deşi îmi vine uneori, uitându-mă la tv! – însă, am să reproduc o definiţie a crizei, atribuită lui Charles Hernu, fost ministru francez al apărării – acuzat că ar fi fost agent KGB! – între 1981 şi 1985, în perioada preşedinţiei lui Francois Mitterrand, de către autoarea Alexandra Schwartzbrod în cartea sa “Un preşedinte care nu iubeşte războiul” (Ed. Plon, 1995, pag.34): “Criza este acea formă de înfruntare neconcretizată, destinată a cântări greu în balanţa decizională a celuilalt, pentru a-l constrânge să renunţe la interesele sale legitime şi a obţine de la el concesii care nu corespund mizei, pentru a evita riscul războiului total”!
În momentul de faţă, CRIZA reprezintă o accelerare a redistribuirii puterii în sistem.
Definiţia transcrisă reflectă câteva puncte interesante: existenţa unor decizii importante de luat fără a avea acces la ansamblul informaţiilor, cu timp limitat şi tensiune ridicată; aspectul relativ şi niciodată absolut al crizei; perceperea crizei ca un ansamblu de ameninţări, pericole, riscuri şi vulnerabilităţi; ruptura cu un status quo şi amânarea stării de echilibru; şi… posibilitatea confruntării militare! Dacă CRIZA reprezintă un moment de ruptură în interiorul unui sistem organizat, ea este, deci, UN FENOMEN ACUT şi nu cronic, cu o dinamică de hotărâri anormale şi extraordinare! Aceasta fiind cheia transcrierii fenomenelor la care luăm parte, implicaţiile ei determină măsuri specifice pe termen lung, o gândire coerentă şi măsuri constante – specifice, mai degrabă serviciilor speciale – ori, politicienii gândesc în cicluri electorale, scurte, de 4-5 ani. Doar previzibilitatea ameninţărilor permite o planificare corectă a răspunsului.
CRIZA ESTE PURTĂTOARE DE RISCURI PENTRU SECURITATEA NAŢIONALĂ, iar o ţară cum e România, angajată într-un amplu proces de transformare internă, firească după aderarea la NATO şi UE, generează, inevitabil, o vulnerabilitate generală sporită, atât la modificările profunde ale mediului internaţional, dar şi la atacurile diverselor “entităţi”, ţara noastră fiind plasată în acel spaţiu de POWER POLITICS pe Continentul European. Deci, cu atât mai mult avem nevoie să acţionăm coerent şi în cicluri lungi, după o evaluare a riscurilor şi vulnerabilităţilor, cum ar fi: prea marea dependenţă de piaţa europeană sau aderarea incompletă la spaţiul Euro-Atlantic, o atare lipsă de voinţă pentru îmbunătăţirea poziţionării în UE (atragerea de fonduri nu doar plata integrală a cotizaţiei) şi NATO (stoparea celor 8 programe de înzestrare) conţine un pericol major ce poate fi exploatat oricând în defavoarea noastră. Nu mai vorbesc de Zona Euro sau Spaţiul Shengen…
Între ameninţări şi starea mediului internaţional există o strânsă interdependenţă. Astăzi, multipolarismul – a cărui evoluţie rapidă a fost determinată de Războiul din Iraq, care a dus, pentru SUA (putere unipolară după căderea URSS şi destrămarea sistemului bi-polar) la un consum accentuat de putere – impune ţările BRIC ca o forţă de luat în seamă, mai ales după ce PIB-ul lor va fi mai mare decât al ţărilor G7! Criza modifică ierarhiile puterii şi geografia acesteia, dinspre Occident spre Asia de Est şi dinspre actorii statali spre cei non-statali, exercitând o presiune uriaşă asupra arhitecturii instituţionale şi de securitate de după Al 2-lea Război Mondial.
Acesta este şi al doilea element fundamental al “cheii”: consumul accelerat de putere al SUA a transferat resurse financiare incredibile, dinspre stat înspre actorii non-statali, reprezentaţi de ONG-uri, bănci, companii. Inclusiv la izbucnirea crizei PRIME, SUA a transferat bani de la buget în conturile unor instituţii financiare care au speculat cu active toxice, întărindu-le şi slăbind structura de rezistenţă a statului. Această “mită” nu a făcut altceva decât să mute actorii non-statali în Europa, declanşând teroarea financiară la care am asistat. De aceea, ţările din zona euro au convenit să renunţe la exigenţa lor de a impune băncilor private să contribuie în mod constant pe viitor la restructurarea datoriei unor state ameninţate de spectrul falimentului, aşa cum s-a întâmplat în cazul Greciei! A fost, în sfîrşit, o decizie politică statală ÎMPOTRIVA actorilor non-statali care au dezechilibrat sistemul mai mult decât era cazul!
Astăzi, lupta pentru STATUT, PUTERE ŞI INFLUENŢĂ se dă între state şi între actori statali şi non-statali. În a doua situaţie, bătălia este pe viaţă şi pe moarte. Capitalismul liberal a reuşit să decupleze economia financiară de cea reală, astăzi, activele speculative depăşind de 11 ori PIB-ul mondial! Valoarea l-a făcut pe Valentin Lazea, economistul şef al BNR să spună despre acest fenomen că “este împins la limitele nebuniei”! Rezultatul este accentuarea conflictualităţii internaţionale.
Într-un astfel de mediu, ameninţările se diversifică, însă ameninţarea asimetrică generată de actorii non-statali rămâne cea mai importantă, pe termen scurt, imediat, cel puţin. Aceştia speculează lipsa de capacitate a statelor de a le controla acţiunile şi se bazează pe imprevizibilitatea acţiunilor lor. Iniţiativa le aparţine, de aceea statele doar reacţionează în loc să prevină!
Statul naţiune pe care îl cunoaştem astăzi de la Pacea Westfalică, în relaţia cu alte state a dezvoltat pârghii de cooperare: tratate, înţelegeri, protocoale, sancţiuni. Cu actorii non-statali, aşa ceva NU există, ba chiar relaţiile sunt bizare. De exemplu, agenţiile de rating reprezintă un barometru pentru investitorii privaţi care se regăsesc ca actori principali în orice politici de dezvoltare statală. Deci, dependenţa statului de actorii non-statali a devenit o vulnerabilitate. Ba mai mult, ameninţarea financiară nu mai acţionează secvenţial ci concomitent şi necesită un răspuns imediat, deci, o măsură de criză care, de cele mai multe ori nu are nimic în comun cu democraţia sau cu regulile “ortodoxiei” guvernării. Incapacitatea de răspuns a statelor – şi, deci, a elitelor politice – reprezintă, la rândul ei o ameninţare actuală, care, suprapusă peste o vulnerabilitate structurală, combinată cu un “trup slab” al statului-naţiune, depăşeşte capacitatea statului de a o combate!
Situaţia mă determină să spun că elita politică este subdezvoltată şi incapabilă de viziune pe termen lung, dincolo de ciclurile electorale. Din păcate, situaţia mai dificilă din România este determinată ŞI de faptul că ţara noastră, după 25 de ani, nu dispune de un sistem coerent de formare a acestora. Clientelismul şi lipsa de competenţă fac ca destul de rar să apară oameni potriviţi la locurile potrivite, fapt ce afectează grav coerenţa unor instituţii fundamentale! O guvernare diminuată – generată şi de faptul că actul de guvernare ţine de capacitatea elitelor chemate să-l exercite – rea, proastă, permite infiltrarea actorilor non-statali în zone cheie ale deciziei, producând vulnerabilităţi structurale în procesul de decizie.
Un Nou Concept Strategic al UE – pentru salvarea acestei construcţii! – are nevoie de “unitate federală”, prin cedarea de suveranitate, consens politic, pentru a lupta eficient împotriva actorilor non-statali, şi o politică fiscală comună, ca al doilea pilon pe care să se sprijine moneda comună, alături de primul, cel de politică monetară comună. Doi, din trei… Pe de altă parte, ideograma chineză ce reprezintă noţiunea de CRIZĂ pune accentul pe două idei: PERICOLUL şi OPORTUNITATEA. Primul, pentru a fi evitat, al doilea, pentru a fi folosit! Există indivizi, care se agită mai puţin la televizor, dar care ştiu că o CRIZĂ, alături de negociere şi război, REPREZINTĂ UN MECANISM UTIL PENTRU EVOLUŢIA SISTEMULUI INTERNAŢIONAL. Deşi este un instrument greu de mânuit – din cauza caracterului său tumultos – ea se dovedeşte un puternic “transformer” în raporturile dintre state şi diverşi alţi actori şi un mijloc de recalibrare a sistemului internaţional. Deci, e departe de a fi inutilă!
sursa foto:masini.ro
