Ni se sinucid tinerii! Își fac rău. Pleacă, dispar, apoi sunt găsiți în posturi tragice, îndoliind familii, distrugând emoțional generații. Alții sunt atrași în capcane de către tot felul de bolnavi. Sunt răpiți, sechestrați, abuzați, îngenuncheați emoțional, spiritual, profesional. Li se răpește orice șansă de a rămâne niște ființe echilibrate, creative, întemeietoare de familii frumoase. Foarte recent, o fată de doar 17 ani, de la Oțelu Roșu, dată dispărută de către familie și polițiști, a fost găsită spânzurată între ruinele unei vechi societăți comerciale din această arie. Scenariul macabru pare mai degrabă calchiat pe un film horror, decât pe realitatea frustă. Nu cu multă vreme înainte, un alt băiat, aflat într-un centru de ocrotire, s-a spânzurat, de asemenea. Necunoscute mecanisme psihologice, sociale sau de altă natură, acționează mai mult sau mai puțin subtil, declanșând aceste drame cu consecințe incalculabile. Ne-am obișnuit să trăim într-un continuu, zdrobitor și paralizant spectacol al așa-ziselor televiziuni, cu programe pline de crime, accidente, violuri, războaie politice, violență, mizerie. Acest lucru este ucigător pentru empatie, fiindcă dacă vezi de dimineață până seara așa ceva, psihologic vorbind, te obișnuiești și devii nepăsător. Ne pierdem orice fărâmă de umanitate, mai ales atunci când tragediile se întâmplă lângă noi.
Nu-i mai ascultăm pe copii, pe adolescenți, nu mai suntem aproape de problemele lor, nu comunicăm cu învățătorii, cu profesorii, anesteziați fiind de joburile noastre și, cum spuneam, de răstignitul pe canapea, în fața unui mic ecran care abundă de imundul unei societăți ce nu-și găsește echilibrul. Știți ce scrie la status-urile celor mai mulți adolescenți pe mediile de socializare, pe streaming-urile live? ”Plictiseală!” Adică la 15, 17, 20 de ani, atunci când energia ta este intactă și ai o întreagă lume de descoperit, nu faci altceva decât să te plictisești? ”Avem un tineret, așa, mai ostenit”, spunea regretata Stela Popescu, într-un interviu. Nu e vina, tineretului, însă! Nu. Fondul adolescentin este, cu excepții desigur, unul bun. Numai că, din păcate, nimeni nu mai are timp pentru problemele vârstei tinere. De cele mai multe ori adolescenții își povestesc între ei problemele care-i macină la vârsta formării caracterului dar sunt cu toții lipsiți de experiență. Dar discuțiile se poartă pe aceleași medii de socializare iar acolo nu găsim nici pe departe un nivel care să îi ajute cu adevărat.
Așa că familia, instituțiile de specialitate, par toate absente din viața adolescentului, în ființa căruia, așa cum se știe, orice are un ecou exacerbat. Povești de dragoste nemărturisite, trăite la cote uneori patologice, probleme de familie înăbușite, frustrări de tot felul, toate slăbesc structura emoțională a copilului, a adolescentului. Iar într-un final, unii dintre ei cedează. Pierd lupta cu aceste influențe iar finalul e dramatic. Paradoxal, atunci apare o nebănuită forță de decizie care împinge tânărul sau tânăra spre gesturi supreme.
Știu, ar urma acum paragraful în care încercăm să dăm sfaturi, să chemăm la o mai mare concentrare instituțiile abilitate, bla, bla, bla. Nu o să o mai fac, însă, mulțumindu-mă să spun că trebuie odată și odată să oprim șuvoiul acesta devorator, de nenorociri, pe care le receptăm din societate pe toate canalele și să ne întoarcem mai mult spre familiile noastre, spre copiii noștri care au nevoie de tactul nostru. Tact pe care, iată, nu îl avem. Știm că mulți dintre ei nu ascultă, fac ce vor, se consideră mult mai maturi decât sunt în realitate. Cu toate astea e nevoie de a ajunge la sufletul lor. Familia este, până la urmă, cel mai bun laborator, dacă la acest nivel promovăm, desigur, un set de valori. Dacă nu…