Centrul Rockefeller, New York, 11 mai 2015. Les Femmes d’Alger (Versiunea O), capodopera lui Pablo Picasso, devine cea mai scumpă pictură vândută vreodată la o licitaţie publică. Preţul? 179 de milioane de dolari. De-a lungul timpului, alte picturi celebre au fost achiziţionate pe nişte sume şi mai mari, însă acestea au făcut obiectul unor tranzacţii private. Afacerile “discrete”, neoficiale probabil au costat şi mai mult.
E ceva aproape artistic şi în achitarea unei astfel de sume pentru un tablou. Nu pentru un obiect, pentru o operă de artă legitimizată de către critici. În măsura în care arta poate fi recenzată în mod obiectiv, artiştii ce fac obicetul acestor tranzacţii fabuloase sunt valoroşi, esenţiali. Dar ce are de-a face arta de calitate cu sume obscene? Aici parcă zace şi tragedia. Arta, în mod ideal o staţie de purificare a aerului otrăvit prin care ne purtăm vieţile, este printre ultimele bastioane cucerite şi profanate de către vanităţile fruste ale unor bogătaşi anonimi. Tentaculele tot mai odioase ale unei epoci comodificate pe de-a întregul nu aveau cum să nu înşface şi arta, acest ultim cotlon în care spiritul se mai putea pitula. Poate părea contraintuitiv, însă acordarea unei astfel de sume pentru un tablou de referinţă nu înseamnă deloc elogierea acestuia, ci pervertirea sa. Halal elogiu întru memoria unor mari artişti ce îşi duc veşnicia mult mai săraci acum că operele lor se află în seiful unor neaveniţi. Cu siguranţă aceşti cumpărători anonimi nu sunt mari experţi în artă.
Odinioară în inima artistului şi în ochiul antrenat al criticului de artă, pictura a ajuns acum să navigheze pe valurile fluctuante ale trendurilor. O investiţie, la fel ca petrolul sau industria gresiei, la asta se reduce arta high-profile. Gusturile previzibile, banale ale acestor bravi posesori de artă scumpă sunt mai mereu aceleaşi: Gauguin, Klimt, Warhol, Bacon, Picasso, Matisse, Kooning şi câţiva alţii. Pe cât sunt de mari aceşti artişti, pe atât de limitaţi sunt posesorii picturilor acestora. Să nu ne lăsăm îmbătaţi de rafinamentul subiectului, dinamica e aceeaşi ca şi în cazul turnuleţelor palatelor kitschoase sau în cazul predilecţiei pentru Merţane. Nevoia cronică de a epata achiziţionând simboluri de statut ce, în chip mistic, vor ridica valoarea posesorului este aceeaşi atât la manelistul strident cât şi la entuziastul artei scumpe.
Arta, menită să ridice vălul tot mai mat al ignoranţei de pe ochii fiecăruia, indiferent de categoria socială, este elitizată până la ridicol. Cei pasionaţi şi săraci n-au decât să se delecteze cu fărâme artistice scăpate prin galerii publice în timp ce stăpânii lumii îşi sfinţesc pereţii palatelor cu cele mai fine opere. Aici duce drama de a te naşte cu o singură gură, la căutarea a noi şi noi jucării cu care poate fi astupat hăul interior. Printre jucăriile la modă se află şi pictura exclusivistă. O jucărie a naibii de scumpă.
Sursa foto: brunchnews.com
