Separatiştii catalani au afirmat luni că sunt dispuşi să meargă pînă la declararea unilaterală a independenţei în cazul în care, după victoria lor la regionale, Madridul căută să blocheze procesul de separare a Cataloniei de restul Spaniei.
Dacă în acest proces, statul spaniol, prin intermediul deciziilor politice sau juridice, blochează <autoguvernarea> Cataloniei, guvernul sau parlamentul catalan, vom acţiona cu o declaraţie de independenţă, a declarat Raul Romeva, fost deputat european şi cap de listă a coaliţiei separatiste în rândurile căreia se află, printre alţii, liderul conservator catalan Artur Mas şi Oriol Junqueras, din partea stângii separatiste ERC (Stânga republicană din Catalonia). Jucăm totul sau nimic. Nu mai avem marjă
de manevră. Este serios, a mai declarat el la Barcelona, unde a prezentat presei această listă pe care asociaţiile separatiste vor fi promovate în prim-planul scenei alături de politicieni.
Luptele de stradă s-au potolit. Contextul şi felurile de a aborda situaţia s-au schimbat în ultimii ani. Acum, susţinătorii auto-determinării şi-au desfăşurat armele în atmosfera cabinetelor ministeriale şi a instituţiilor europene, precum şi prin evenimente culturale, sau promovarea limbilor regionale. Este o strategie mult mai profitabilă: în ajunul alegerilor, sau pentru a menţine o majoritate parlamentară, guvernele se supun cererilor separatiştilor, în schimbul sprijinului acestora.
Lista Împreună pentru da promite, dacă va câştiga regionalele de la 27 septembrie, să execute o foaie de parcurs spre independenţă cu înfiinţarea unor instituţii ale statului, ca administraţia fiscală. Procesul, susţin partizanii săi, ar urma să se încheie cel mai târziu în 2017 în această regiune cu 7,5 milioane de locuitori, reprezentând 20% din PIB-ul Spaniei.
Într-un interviu acordat luni jurnalului conservator ABC, ministrul justiţiei, Rafael Catala, nu a exclus posibilitatea suspendării autonomiei regionale, dacă procesul de separare este într-adevăr demarat. Această posibilitate există în Constituţie şi, în consecinţă, este una din alternativele la care putem recurge, a avertizat el.
La rândul său, premierul conservator Mariano Rajoy a declarat joi că nu va exista independenţa Cataloniei, mai scrie AFP.
Secolul 21 modifică din temelii lumea pe care am cunoscut-o în ultimii 50 de ani ai secolului trecut. Deşi totul pare de neînţeles, ne aflăm în plin proces al sfârşitului lumii. Astăzi, societatea ultimelor decenii ale secolului ixix, cum era el denumit, s-a spart în bucăţi. Trăim într-o lume fracturată. Din haosul aparent, o altă lume se naşte, în divergenţa dintre fondatorii regulilor de funcţionare a politicii şi hegemoniei internaţionale post 1945, cei care au pus bazele şi au menţinut, prin tratate, ideea de: suveranitate naţională, independenţă teritorială sau intangibilitatea frontierelor. Lumea multi-polară stă să se nască, iar independenţa provinciilor este o “nouă modă în Europa naţiunilor”!
La 150 de ani de la aniversarea Unităţii Italiei, un sătuc din centru cu doar 550 de locuitori şi-a revendicat, spre surpriza tututor, propria independenţă. Modelul comunei Filettino este principatul Monte Carlo, adică un ţinut autonom, cu legi şi Constituţie proprii. La Filettino a apărut deja o „monedă” proprie, numită „Fiorito”, precum şi o bancnotă, ambele în „valoare” de 20 de euro. În susţinerea „desprinderii” de restul Italiei, edilii locali invocă mai multe argumente. Pretenţiile primarului Luca Sellari îi vin ca o mănuşă turnată liderului Ligii Nordului, Umberto Bossi, care a relansat ipoteza înfiinţării statului Padania, întins în nordul bogat şi intens industrializat al Italiei. Nici Sicilia, care visează la rândul său la propria autonomie, nu ar spune „nu” unei astfel de reîmpărţiri teritoriale, supranumită „Italia Mediteraneană”. În Germania, unele landuri “cârcotesc” deschis. În urmă cu câţiva ani, Bavaria a ameninţat că dacă Germania va continua aceeaşi politică de sprijinire financiară a UE şi Euro, Bavaria se desprinde de Germania şi se reîntoarce la marcă. “Întâi suntem bavarezi, apoi suntem germani”, spuneau ei, într-un amplu documantar publicat de prestigioase revistă Focus. Belgia nu se simte foarte bine, în Spania “autonomiile” doresc INDEPENDENŢĂ.
E o blasfemie să discutăm despre autonomie, acum când statele naţionale par să fi intrat în zodia falimentului? Eu spun că NU! Scoţia, ca şi Catalonia sau auto-proclamata Padania, vorbesc acum făţiş de independenţa lor. Şi pentru aceste regiuni, idealul european este un argument politic, deşi Europa nu este, neapărat, în avantajul lor. Scoţienii, evocă din ce în ce mai făţiş un stat suveran. Noua viziune juridico-politică a sfârşitului de secol 20 a promovat susţinut teza că integritatea teritorială s-ar aplica numai între state, actorii nonstatali nefiind obligaţi s-o respecte. Asta înseamnă că orice provincie, district, judeţ, până la cel mai mic cătun din marginea oricărui stat ar avea permisiunea dreptului internaţional să-şi declare independenţa şi să obţină secesiunea, cu consecinţe extrem de grave pentru ordinea juridică internaţională.
În Europa de astăzi noţiunea de “autoritate publică” este discreditată, dar ceea ce place în schimb este “descentralizarea”, “apărarea limbilor locale”, “protecţia produselor locale” şi în sfârşit “cooperarea regională”. Programul Euroregio şi euroregiunile au un succes imens! James Rosenau (Turbulence in World Politics. A Theory of Change and Continuity, Princeton University Press, 1990), citat de conf. George Cristian Maior, subliniază că procesul de globalizare implică simultaneitatea şi inter-cauzalitatea unor procese contradictorii – de integrare versus fragmentare, centralizare versus descentralizare şi regionalizare. Aceste polarizări creează tensiuni inerente între cupluri de procese: globalizarea relaţiilor implică în subsidiar anumite fenomene de localism/localizare, tensiuni între centru şi periferie, comunitarism şi cosmopolism, culturi şi subculturi, state şi pieţe, etc. Aşa cum amintea şi Ionel Nicu Sava, “globalizarea generează fragmentarea”.
O separare unilaterală a unui teritoriu dintr-un stat existent, fără consimţământul acestuia din urmă, reprezintă, fără îndoială, o criză şi o chestiune de drept internaţional. Situaţia unui stat nou format precum Kosovo, în Europa, se află la intersecţia a două principii: cel al integrităţii teritoriale, prevăzut şi de Carta Naţiunilor Unite, potrivit căruia statele se abţin să recurgă la ameninţarea cu forţa sau la folosirea ei împotriva integrităţii teritoriale sau independenţei politice a vreunui alt stat, şi al doilea, este cel al autodeterminării, care vorbeşte despre dreptul popoarelor de a dispune de ele însele! În a doua jumătate a secolului al XX-lea, în contextul decolonizării, dreptul internaţional a evoluat şi a recunoscut dreptul la independenţă al popoarelor din teritorii fără autonomie, sau supuse dominaţiei, sau exploatării străine! Cu alte cuvinte, societatea contemporană este caracterizată prin două tendinţe contrare şi simultane: integrarea şi fragmentarea. Prima tendinţă opune procesul de globalizare (a valorilor, culturii, economiei) celui de individualizare. Cea de-a doua opune regionalizarea procesului de globalizare economică. Una dintre consecinţele acestor procese este modificarea naturii crizelor şi conflictelor internaţionale, implicit a conceptului de securitate! Pe fondul globalizării şi al fragmentării, regimul internaţional de suveranitate se modifică.
Sursa foto: radiocluj.ro
