Internetul pare că reconfigurează de zor traseele cognitive ale conectaţilor. Contrar lumii offline, mediul virtual de masă pare că urmează următoarea schemă: preocupări triviale – erupţie virală – uitare bruscă – preocupări triviale. Ultima, poate, mare erupţie a reprezentat-o moartea tragică a leului Cecil. Nervi, indignare, apoi inevitabila amnezie colectivă. Să zboare farfuriile cu mâncare şi plajele veşnic însorite.
Doar că în lumea reală lucrurile nu merg deloc aşa. În timp ce Cecil alunecă în uitare, fiinţe asemenea lui, deşi nu neapărat staruri, mor în bătaia puştii însetate şi mereu încărcate. Există un truc mental deosebit de eficace la mijloc. Personificând leul, îl domesticim artificial şi plângem după el ca după un om. Cu alte cuvinte, plângem după atribute umane, nu după specificitatea, sălbăticia animalului. În plus, considerăm cazul ca fiind unul izolat, o anomalie în cadrul unui sistem funcţional. Majoritatea vocilor au condamnat abjectul act al dentistului american, mult prea puţini au condamnat vânătoare în sine. Leii sunt vedetele regnului animal, aşadar moartea lor cântareşte infinit mai mult decât moartea unei biete vulpi. Ca la oameni, de altfel.
Nu, nu e vorba de un sport aici, nu e vorba (decât nesemnificativ) de ţinerea sub control a speciilor, nu e vorba de vreun talent. Să nu ne lăsăm îndulciţi de presupuse nuanţe, vânătoarea este o barbarie de proporţii cosmice. De fapt, nu vânătoarea în sine e principala problemă, ci modul laş în care se desfăşoară. Dragi bogătaşi anonimi, eu înţeleg că viaţa de o opulenţă scârboasă nu e atât de incitantă pe cât vi s-a promis. Ca atare, vă invit să lăsaţi acasă convenabilă puşcă şi să mergeţi la vânătoare cu suliţe, pietre, arcuri artizanale sau chiar cu mâna goală! De ce să vă ascundeţi după ţeava nemiloasă a puştii? Imaginaţi-vă câtă adrenalină v-ar inunda creierul cu ocazia unei lupte corp la corp cu un lup sau cu un urs. Ce senzaţii insolite v-ar încerca atunci când n-aţi mai şti al cui e sângele, când trupul contorsionat se luptă pentru crudă supravieţuire. Paradoxal, omul a depăşit, sinuos, pe altarul mileniilor, stadiul de sălbatic şi a dobândit raţiune, conştienţă de sine şi inteligenţă. Această inteligenţă este folosită apoi pentru a fabrica arme ce vor satisface cele mai languroase şi primitive porniri ale omului aşa zis civilizat.
Cu toate acestea, consider că e mai bine să înţelegem fenomenul decât doar să-l condamnăm. Să încercăm fie şi numai abordarea psihanalitică. Din punct de vedere freudian e explicabilă dorinţa unui bărbat (în general) pentru un surogat în forma unei puşti mari, funcţionale, cu care să execute diverse specii de animale, să le expună ca trofeu iar apoi să treacă la altele. Unde natura nu a fost darnică, sporturile astea sângeroase acoperă iluzoriu lipsurile
Sport, artă, necesitate? Mai degrabă barbarie, defulare, disfuncţii.
Sursă foto: Wikimedia Commons
