Motto: În adâncul inimii, toată lumea aşteaptă sfârşitul lumii
Haruki Murakami – 1Q84
Natura nu se simte tocmai bine. Sau poate Pământul va rezista, dar creaturile cele mai inteligente de pe faţa sa se duc la vale şi trag după ele alte nenumărate specii insuficient de inteligente pentru a se sinucide cu atâta glorie precum o face fiinţa umană. Oamenii îşi grăbesc hotărât extincţia şi îşi sapă de zor gropi în pământul bătrân şi otrăvit. Zilnic, metodic, migălos, prin fiecare punguţă de plastic de la magazin, furnal fumegând sau robinet stricat, se bat piroane în carnea lumii. Miliarde de ani de evoluţie, formare, transformare sunt măcelăriţi în doar câteva sute de ani de om modern. Curios de zglobiu ritualul acesta de sinucidere în masă.
Aşa ceva n-ar trebui să fie posibil dacă proiectul raţional, piatra de temelie a lumii moderne, ar fi fezabil. Nu e câtuşi de puţin raţional să semnezi hotărât sentinţa posibilelor generaţii viitoare, să otrăveşti şi să distrugi pitit sub discursul progresului şi al avansului societăţii umane. Şi aici cred că e marea bubă, elefantul uriaş din încăpere. De la activismul civic până la recenta conferinţă de la Paris privind încălzirea globală, iniţiativele de protejare a mediului pleacă de la o premisă profund, dezolant de greşită. Tocmai această premisă implicită a raţiunii umane. E rău să poluezi, e rău să faci rău. E bine să faci bine. Haideţi, ca umanitate, să facem bine. Să fim respectuoşi, să fim implicaţi social, să nu ne mai dăm singuri foc. Să nu dăm foc la alţii. Proiectul acesta nu dă roade.
Singura concluzie, culmea raţională!, e că oamenii, prin prisma unor procese social-istoric-simbolice neclare, nu vor deloc pace, linişte, siguranţă. Tensiunea aceasta dintre nevoia de a gândi în termeni calzi, pacifişti, şi interiorul clocotind, însetat de gălăgie şi dezastru al omului, duce la catastrofele pe care le vizionăm zilnic. Există o sete insaţiabilă pentru distrugere, război, moarte, sfârşit. Concluzia e atestată de către simfonia de accidente, violuri, incendii, inundaţii, cutremure, furtuni pe care omul raţional le degustă neîncetat în presă şi nu numai. Aruncând masca ipocriziei, ne face o plăcere nespusă să asistăm la dezastru. Furtuna, apocalipsul, au valenţe adictive. Nu degeaba există o întreagă industrie a sfârşitului lumii. Fie că e vorba de infinitele apocalipse trâmbiţate la TV sau de filme ce fetişizează ideea de armagedon, sfârşitul prinde teribil şi vinde bine. De altfel chiar cartea cărţilor, Biblia, se încheie fascinant şi lugubru, în foc şi insecte şi cai ai apocalipsei. Atâta timp cât mascăm jenaţi aderenţa la acest cult al dezastrului şi ne jucăm de-a furnicile bune şi harnice, planeta va continua să ardă în cele mai vii culori. În spatele unei vieţi călduţe, tipice ultimului om al lui Nietzsche, se află setea pentru foc şi pucioasă. Unii o sting brutal, extern şi abominabil, alţii o gustă simbolic şi indirect, prin intermediul culturii media.
Nu putem opri, deci, sfârşitul lumii, apocalipsa, din simplul motiv că nu ne dorim deloc aşa ceva. Iar omul, cu siguranţă, va primi ceea ce-şi doreşte. Diferenţa e că acest sfârşit nu are o oră clară, caii apocalipsei nu stau cu mână pe ceas şi aşteaptă. Nu, apocalipsa e fiecare minut de consum dement, de forare după petrol în Arctic, de producţie de moşi crăciuni prin ateliere de sclavi în China, de discuţii laborioase despre ecologie purtate de către chiar cei care întunecă cerurile cu poluare. Apocalipsa e încununarea spectaculoasă a miliarde de mici apocalipse. Speriaţi şi nepăsători, abia o aşteptăm.
Sursă foto: colleenanderson.wordpress.com
