Analistul şef al STRATFOR, Robert D. Kaplan, prezent anul trecut în România, n-a făcut niciodată greşeala de a-l subestima pe Putin. În 2015, într-un interviu, descria astfel situaţia: ”Vedem o Uniune Europeană în criză permanentă, un NATO lipsit de o direcţie clară… România se află într-o poziţie geografică de neinvidiat! Presupun că Putin, fiind un ofiţer de informaţii, nu un funcţionar plicticos, ştie că Articolul 5 din Tratatul NATO protejează membrii NATO împotriva unei invazii terestre, dar nu protejează membrii NATO împotriva acţiunilor subversive… nu protejează Europa Centrală şi de Est împotriva acţiunilor subversive prin cumpărarea media şi a băncilor … De aceea, cred că provocarea strategică pentru România şi vecinii săi este să se protejeze nu împotriva unei acţiuni imediate a Rusiei, ci împotriva unei acţiuni subversive lente în următorii cinci ani”. Putin ştie că geografia şi puterea brută – militară şi economică – sunt în continuare punctul de plecare în afirmarea intereselor naţionale. Elitele Europei au o opinie foarte diferită, iar liderii politici europeni nu reuşesc să-şi depăşească propria suficienţă! În această cheie trebuie citite recentele turbulenţe de la Chişinău, într-o Moldovă care, aşa cum excelent spune Dan Dungaciu, recent, şi-a epuizat resursa umană şi politică!
În prezent însă, Rusia a revenit ca jucător strategic în Europa. Putin şi-a consolidat controlul în ţară şi a creat disensiuni puternice între Paris şi Varşovia, Berlin şi Bucureşti. Polonezii şi românii din anii ’90 percepeau Rusia drept slabă şi haotică, iar aderarea la NATO şi UE le oferea pacea şi prosperitatea. Orizontul strategic s-a schimbat mult în prezent – viitorul întreprinderii europene pare nesigur, iar o Rusie reînviată a anexat Crimeea şi ameninţă estul Ukrainei.
Europa se află acum în faţa unei nefericite ironii istorice, scrie Kaplan în WSJ. Deceniile în care şi-a dezvoltat înaltele idealuri ale drepturilor omului, au fost posibile cu ajutorul indirect al unor regimuri opresive, aflate odinioară la periferia sa. Şi mai rău pentru unitatea europeană, geografia şi istoria au “conspirat” să facă unele regiuni de pe continent mai vulnerabile la valul de migranţi şi refugiaţi decît altele. Cu alte cuvinte, la fel cum Războiul Rece a făcut bine celor două blocuri antagonice şi a dus la prosperitatea individului într-un Occident, chipurile, ameninţat de tancurile Pactului de la Varşovia, la fel Uniunea Europeană a fluturat stindardele libertăţii europene, înconjurată de dictaturi. Astăzi, cînd hamsinul s-a potolit, realitatea arată altfel… Meterezele geografice ale Europei din perioada postbelică nu mai funcţionează. Geograful francez Fernand Braudel nu mai considera Mediterana, frontiera de sud a Europei, sugerînd că aceasta este Sahara, regenerînd conceptul Roman de Mare Nostrum.
Uniunea Europeană se destramă şi revine la divizări vechi de secole, se întoarce în prezent la Evul Mediu de dinaintea Revoluţiei Industriale, o perioadă plină de incoerenţe uimitoare – imperii, regate, confederaţii, mici state – o imagine a unei lumi profund fracturate, aşa cum o atestă hărţile vremii, scrie Robert Kaplan în Wall Street Journal (WSJ) online. De la Imperiului carolingian, fondat de Carol cel Mare în secolul al IX-lea, la fracturarea continuă a UE, pote genera un vid de putere ce ar putea să creeze un echivalent, în secolul al XXI-lea, al fostului Sfânt Imperiu Roman – un amestec pestriţ care a fost mult timp imperiu doar cu numele, însă niciodată în fapt, pînă cînd s-a dizolvat în 1806.
Deceniile în care Europa era considerată stabilă, predictibilă şi apatică s-au încheiat. Harta continentului redevine medievală, dacă nu prin frontiere, atunci cel puţin prin atitudini şi alianţe politice. Kaplan vede problema actuală a UE în posibilitatea de a mai spera să înlocuiască definitiv multiculturalul Imperiu habsburgic, care a cuprins timp de secole Europa Centrală şi de Est şi i-a adăpostit diversele minorităţi şi interese. În funcţie de evoluţiile politice imediate, Europa este condamnată să dispară, rămînînd profund ataşată de valorile naţionale, iar eşecurile repetate ale politicilor comune au întărit acest ataşament. Extremiştii, fie ei de dreapta sau de stînga, se poziţionează în jurul efortului naţional şi se sprijină pe austeritatea populară. În aceste condiţii, Germania, ca lider al Uniunii Europene, va avea un dialog mult mai dificil cu “periferia” pentru a-şi impune propriile voinţe şi interese. Nu ar fi exclus ca planul de destructurare al UE să plece chiar de la Berlin – marele beneficiar al construcţiei europene! Germania este motorul de necontestat al Uniunii Europene, cea care trage, din răsputeri înainte această căruţă descentrată şi artificială – dacă ne gîndim cu instrumentele secolului 20! – . În mod evident, Germania este şi cea care încasează cele mai multe dividende din această UE, devenită “spaţiu vital” pentru un organism mereu în expansiune.
Acest ascendent îi oferă posibilitatea de a adresa întrebări incomode. Potrivit unui comunicat al Preşedinţiei Germaniei, preşedintele Joachim Gauck, l-a întrebat pe amabasadorul Republicii Moldova, cu ocazia prezentării oficiale a acestuia din 6 ianuarie 2016, care mai este procentul celor de peste Prut care vor să se unească cu România?
Întrebarea este de natură să dea fiori reci pe şira spinării tuturor românilor. Astăzi, Republica Moldova se află în pragul falimentului economic şi politic, iar variantele acestui stat eşuat sunt două: apropierea de Rusia sau de România. Firească! Cu un miliard furat din sistemul bancar, cu salariile neplătite în luna decembrie, fără Acord cu Fondul Internaţional şi incapabilă să se împrumute de pe pieţele externe, cu toate ajutoarele europene blocate în lipsa acestui Acord. Problema nu este doar de criză în sine, scrie Dan Dungaciu, ci de criza proiectelor politice care să răspundă crizei. Republica Moldova, la fel ca şi Uniunea Europeană, pare că şi-a epuizat toate resursele interne. Politice şi umane, de lideri, în primul rînd.
În acest context, prezentat pe larg în articolele celor doi gânditori contemporani, România este din alt film. Afişează o tăcere stridentă, în relaţia cu Republica Moldova, şi o chirăială deşănţată faţă de Europa care, pare că stă cu spatele la Bucureşti. Suntem, din nou, incapabili să vedem situaţia reală în care ne aflăm, împotmoliţi în meschinăriile noastre dâmboviţene. Nici o reacţie, nici o propunere coerentă şi constructivă nu răzbate de dincolo de Carpaţi!
Istorie e vie şi ciclică. Secolul al XX-lea a fost în mod distinct multipolar. După 50 de ani, două războaie şi multe alte conflicte, un sistem bipolar s-a impus în arena internaţională. La finalul Războiului Rece, bipolaritatea s-a transformat în unipolaritate – un sistem internaţional dominat de SUA. Astăzi, puterea este difuză şi, ne întreptăm, din nou, spre multipolaritate. O lume dominată de o puzderie de actori care-şi exercită o serie variată de puteri, o nouă schimbare tectonică, de paradigmă, faţă de trecut. Orientul Mijlociu ar putea deveni un precedent periculos!
