Condamnând abominabilul atentat asupra ziarului de satiră “Charlie Hebdo”, John Kerry, Secretarul de Stat al SUA, spunea că “nu e vorba despre o confruntare între civilizații ci între civilzație și cei care se opun unei lumi civilizate”. Sunt parțial de acord. Pentru a dezlega ițele regretabilului incident, însă, trebuie să vedem care sunt trăsăturile ideologice ale civilizației occidentale și de ce se află acestea pe un curs de coliziune cu un alt tip de ideologie, una ucigătoare.
Din punct de vedere politic, Charlie Hebdo este o publicație stângist-pluralistă. Pe un fond artistic/filosofic mai larg, însă, publicația se înscrie într-un cadru ce poate fi numit în mod generic post-modernism. Acest curent presupune un dans nihilistic între sacru și profan, este o reacție sardonică la adresa autorităților imuabile (divine sau telurice), este, dacă vreți, o revoltă caustică și miștocară împotriva refulărilor, tabuurilor și a reverențelor. Vagul, haosul, aproximativul, îndoiala, deconstrucția, superfluul, iată câteva dintre caracteristicile esențiale ale post-modernismului. Nimic nu e sfânt în cadrul logicii post-moderne, totul se află sub zodia peiorativului. Prin acest inconoclasm se dorește evadarea de sub autoritatea oarbă, absolută și lupta cu tagma deloc restrânsă de guru (și imami) moderni, cu politicienii corupți și incompetenți sau cu mediul de afaceri. Este o terapie prin râs ce caută să evapore tensiuni și să convingă individul modern să nu ia nimic prea în serios, nici măcar pe el însuși. Având bariere poroase, acest curent alunecă adesea înspre vulgaritate, prost gust, obscenitate. Este mediul intelectual în care cele mai banale creații pot fi confundate cu sublime și profunde opere de artă.
Dar extremismul nu râde. Iluzia unei misiuni sfinte nu lasă loc de amuzament. Pur și simplu acest radicalism (islamic în cazul nostru) nu deține organele necesare pentru a percepe natura bășcăliei vestice. Dacă analizăm puțin trăsăturile acestei forme periculoase de a exista, vom vedea de ce există astfel de reacții odioase în fața satirei. Jihadismul este un delir barbar racordat la internet, descentralizat și globalizat. Profitând din plin de rețelele informaționale, adepții au un spațiu în care pot schimba impresii, pot găsi lideri care să-i ghideze, pot chiar să-și procure arme. Aceștia acționează asimetric, neprevăzut, ucigător. La nivel ideologic, sunt victima unei îndoctrinări ca la carte ce la oferă un sentiment de apartenență. Dacă valorile absolute sunt repudiate de ideologia occidentală, acestea reprezintă cele mai de preț simboluri pentru fundamentaliști. În numele lui Allah (poate fi vorba de orice zeitate) tinerii (cel mai adesea) sunt dispuși să ucidă cu sânge rece, oricând, pe oricine. Dacă inserăm aici și acțiunile generatoare de ură ale Occidentului, precum invazia inutilă a Irakului din 2003, avem imaginea fidelă a teroristului islamist: delirant, lipsit de rațiune, convins de scopul divin al misiunii sale și, după cum spuneam, lipsit de simțul umorului.
Oricît am blama Occidentul, trebuie să recunoaștem că deținem un mare avantaj: nu ne împușcăm doar pentru că avem opinii divergente. Acest post-modernism reprezintă adolescența superficială a unei potențiale democrații mature. Radicalismul, în schimb, reprezintă varianta matură și eficientă a tuturor lucrurilor de care ar trebui să ne debarasăm ca umanitate.
Sursa foto: heavy.com
