Atentatele de la Bruxelles şi recrudescenţa radicalizării în Uniunea Europeană, dar şi invazia de refugiaţi din Africa, Asia şi Orientul Mijlociu schimbă total paradigma de securitate la nivel continental, iar România nu poate rămâne spectatoare mută în această schimbare. Prezentarea documentelor de identificare la cumpărarea cartelelor telefonice pre-plătite, modificările legislative în ceea ce priveşte interceptarea convorbirilor telefonice şi a interceptărilor ambientale, dar şi un parteneriat public-privat în intelligence ar trebui să fie prioritare pe agenda discuţiilor decidenţilor politici.
Din punctul meu de vedere, este un prim pas, corect, spre modificarea Legii de funcţionare a SRI, care datează de la începutul anilor 90 şi care nu mai are nici o legătură cu realitatea în care trăim şi cu ameninţările actuale la adresa securităţii naţionale. Un exemplu simplu – o întrebare fără răspuns! -: SRI informează DECIDENTUL POLITIC despre activitatea unor persoane, grupuri etc care pun în pericol siguranţa naţională. Dar, în cazul în care chiar decidentul politic pune în pericol siguranţa naţională, ce face SRI?
Reformarea întregului sistem al securităţii naţionale a devenit o preocupare a clasei politice, a instituţiilor care îşi desfăşoară activitatea în domeniu şi nu în ultimul rind, a societăţii civile. Grupul pentru Securitate si Democratie (GSD) pledează pentru modernizarea sistemului de securitate românesc, din perspectiva parteneriatului public-privat şi implicarea tot mai pronunţată a societăţii civile în acest domeniu şi ca o contrapondere a neimplicării, sau implicării “interesante” a clasei politice româneşti. Despre cultura şi in-cultura de securitate am scris deseori pe acest blog. Dintr-o “diagnoză” a culturii de securitate, creionată de GSD, la diverse nivele de analiză, ies in evidenţă următoarele aspecte:
1) la nivelul decidenţilor politici:
– persistenţa unor confuzii conceptuale în discursurile referitoare la domeniul securităţii naţionale;
– preocupări scăzute în politicile de resurse umane ale partidelor politice pentru formarea unei culturi de securitate minimale pentru persoanele care ocupă sau urmează a ocupa diverse funcţii;
– slabe preocupări pentru formarea culturii de securitate (implicit cea de intelligence) a candidaţilor la funcţiile eligibile;
– politizarea excesivă a problemelor legate de securitatea naţională;
– preocupări scăzute pentru a proiecta şi implementa reformarea profundă a sistemului naţional de securitate.
2) societatea civilă şi elitele intelectuale:
– slabă implicare în fundamentarea ştiinţifică a politicilor de securitate naţională.
3) la nivelul percepţiei publice:
– viziune aproape paranoică faţă de “autorităţile informative”
– atitudinea faţă de “autorităţile informative” funcţionează pe “principiul vinovăţiei”
– perpetuarea inducerii unei atitudini de neîncredere faţă de “autorităţile informative” ale statului
4) posibile efecte asupra instituţiilor cu atribuţii în domeniul intelligence-ului romanesc:
– crearea unor presiuni artificiale asupra angajaţilor din instituţiile cu atribuţii în domeniu;
– scăderea moralului ofiţerilor operativi;
– disiparea resurselor în acţiuni de prevenire şi explicare a diverselor „atacuri” mediatice.
1) la nivelul decidenţilor politici:
– persistenţa unor confuzii conceptuale în discursurile referitoare la domeniul securităţii naţionale;
– preocupări scăzute în politicile de resurse umane ale partidelor politice pentru formarea unei culturi de securitate minimale pentru persoanele care ocupă sau urmează a ocupa diverse funcţii;
– slabe preocupări pentru formarea culturii de securitate (implicit cea de intelligence) a candidaţilor la funcţiile eligibile;
– politizarea excesivă a problemelor legate de securitatea naţională;
– preocupări scăzute pentru a proiecta şi implementa reformarea profundă a sistemului naţional de securitate.
2) societatea civilă şi elitele intelectuale:
– slabă implicare în fundamentarea ştiinţifică a politicilor de securitate naţională.
3) la nivelul percepţiei publice:
– viziune aproape paranoică faţă de “autorităţile informative”
– atitudinea faţă de “autorităţile informative” funcţionează pe “principiul vinovăţiei”
– perpetuarea inducerii unei atitudini de neîncredere faţă de “autorităţile informative” ale statului
4) posibile efecte asupra instituţiilor cu atribuţii în domeniul intelligence-ului romanesc:
– crearea unor presiuni artificiale asupra angajaţilor din instituţiile cu atribuţii în domeniu;
– scăderea moralului ofiţerilor operativi;
– disiparea resurselor în acţiuni de prevenire şi explicare a diverselor „atacuri” mediatice.
Poziţia geostrategică a României în spaţiul sud-est european, de ţară cu triplă frontieră, naţională, a NATO şi a Uniunii Europene, presupune ca politicile de securitate naţională să aibă ca obiectiv „apărarea şi promovarea intereselor vitale ale României, precum şi participarea activă a ţării noastre la asigurarea securităţii zonelor de interes NATO şi UE”. Din nefericire, diletantismul “decidenţilor politici” face ca avantajele de securitate ale ţării noastre să nu fie atuuri, ci pietre de moară în politica externă! „Securitatea naţională”, un concept re-inventat pentru clasa politică românească din ultimii ani, stîrneşte, de fiecare dată cînd apare pe „ordinea de zi”, vii dezbateri. Unul dintre motive iî constituie confuzia, voit intreţinută, între conceptul de securitate şi “securitate” ca instituţie de represiune din perioada regimului comunist, iar altul este generat de insuficienta clarificare şi fundamentare didactică a conceptului, fiind deseori întilnite sintagme de genul „securitate şi apărare naţională”, „siguranţă şi securitate naţională” sau, pur şi simplu, evitîndu-se folosirea acestuia prin introducerea unui „sinonim” ceva mai acoperitor, „apărare, ordine publică şi siguranţă naţională”. Responsabilităţile actuale ale ţării noastre nu se limitează doar la proiectarea şi implementarea politicilor de securitate care au ca unic obiectiv apărarea teritoriului naţional. Nici nu ar fi posibil! Astăzi, ameninţările de securitate nu sunt pe frontiere ci provin, în principal, din interiorul acestora: hazardul şi catastrofele naturale, coruptţa sşi mafiotizarea instituţiilor statului şi clasei politice, ameninţările la ordinea publică sunt riscuri mai pronunţate la adresa securităţii naţionale decît atacul armat al unei ţări vecine. Sau NU?! Lupta împotriva terorismului – „brand” care a luat locul celui de „război rece” şi care va face încă o lungă carieră în activitatea analiştilor şi a mass-media – presupune de asemenea, o reconsiderare a locului şi rolului fiecărei structuri cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale.
Mecanismele de luare a deciziilor politice în problemele referitoare la securitatea naţională sunt deosebit de complexe, fiind influenţate de regulile funcţionării statului de drept într-un un regim democratic. Statutul de republică semi-prezidenţială al ţării noastre se reflectă şi în modalitatea concretă de implementare a politicilor de securitate naţională. Astfel, se poate remarca faptul că problematica siguranţei naţionale nu este cuprinsă în Programul de guvernare ci aşa cum se cunoaşte, acest segment întră în directa coordonare a Administraţiei prezidenţiale, respectiv a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării. Pentru clarificarea conceptului şi pentru evitarea confuziilor pe viitor, Grupul pentru Securitate si DEmocratie (GSD) propune decidentilor politici schimbarea denumirii Consiliului Suprem de Aparare a Ţării în Consiliul Suprem de Securitate Naţionala. Motivul acestei propuneri are ca bază inclusiv “Doctrina naţională a informaţiilor pentru securitate”. Aceasta oferă o definiţie exhaustivă a conceptului de securitate naţională – „starea naţiunii, a comunităţilor sociale, a cetăţenilor şi a statului, fundamentată pe prosperitatea economică, legalitate, echilibru şi stabilitate socio-politică, exprimată prin ordinea de drept şi asigurată prin acţiuni de natură economică, politică, socială, juridică, militară, informaţională şi de altă natură, în scopul exercitării neîngrădite a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, manifestarea deplină a libertăţii de decizie şi de acţiune a statului, atributelor sale fundamentale şi a calităţii de subiect de drept internaţional”. Conform acestei definiţii, securitatea naţională devine „conceptul integrator al tuturor domeniilor de activitate”, mai mult decit cel de “aparare naţională”, atribuit, tradiţional, Ministerului Apărării şi care se referă la apararea ţării împotriva unei agresiuni externe.
Complexitatea dinamicii fenomenelor sociale la începutul mileniului al treilea, atît la nivel global, cît şi regional, au evidenţiat apariţia unor noi tipuri de procese, diferite de cele cunoscute pînă acum cîţiva ani, în special datorită anvergurii de cuprindere şi a implementării unor noi strategii de gestionare a lor. Din punctul de vedere al GSD, componentele strategice fundamentale ale securităţii naţionale sînt:
– apărarea naţională;
– siguranţa naţională;
– ordinea publică.
– apărarea naţională;
– siguranţa naţională;
– ordinea publică.
Toate aceste trei componente fundamentale nu pot fi gestionate corespunzator fără implicarea directă şi profundă a componentei informative, sau de intelligence. Denumirea generică “servicii de informaţii”, aflată în Constituţie, face referire la toate categoriile de structuri, atît cele definite ca “autorităţi administrative autonome” (SRI, SIE), cît şi “structurile interne specializate” (DGIPI), dar exclusiv pe palierul denumit generic “intelligence guvernamental”. O categorie de intelligence ignorată, pînă în prezent de autorităţile şi legislaţia românească, o constituie INTELLIGENCE-UL PRIVAT, componentă deosebit de activă în spaţiul de acţiune al NATO. Am mai spus-o, cred că în cadrul conceptului de securitate naţională ar trebui să distingem pe lîngă intelligence-ul guvernamental şi o anumită dimensiune a intelligence-ul privat. În ceea ce priveşte intelligence-ul privat, încercările de dezvoltare ale acestuia au fost şi sînt destul de timide deoarece, în România, acest domeniu este interzis prin lege. Chiar şi culegerea de informaţii în scopul gestionării securităţii private este interzisă, deşi în companiile private de securitate sînt angajaţi, de cele mai multe ori, foşti ofiţeri ai instituţiilor care gestionează problematica siguranţei naţionale sau direct a intelligence-ului guvernamental. Culpabilizarea generalizată (de cele mai multe ori CU INTENŢIE şi fără temei justificat!) a rezerviştilor structurilor cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, în perioada de după Revoluţie!, a determinat o anumită discreţie în ceea ce priveşte angajarea acestora în domeniul afacerilor în posturi care ar viza realizarea intelligence-ul privat. Chiar dacă această reticenţă în utilizarea expertizei rezerviştilor amintiţi s-a manifestat mai ales în mediul privat românesc, firmele străine sau cu capital majoritar străin nu s-au sfiit să caute cu prioritate angajarea unor astfel de specialişti. În opinia Grupului pentru Securitate si DEmocratie (GSD) securitatea privată trebuie să fie abordată la nivel legislativ şi conceptual ca fiind parte integranta a securităţii naţionale. O modernizare efectiva a statului român presupune şi modernizarea conceptelor cu care instituţiile moderne operează, iar modelul oferit de Statele Unite, principalul partener strategic al ţării noastre, este relevant: Statele Unite ale Americii prin activarea dimensiunii pre-emptive a intelligence-ului guvernamental determinat de războiul declarat împotriva terorismului după dramaticele atentate din 11 septembrie 2001, s-au văzut în scurt timp în faţa unui aflux masiv de informaţii primare care nu puteau fi procesate, analizate şi exploatate oportun numai cu mijloacele de care dispuneau instituţiilor de stat. Pentru rezolvarea acestui impas FBI. şi CIA au apelat, din ce în ce mai des, la firmele private de Intelligence (Business Intelligence, Competitive Intelligence etc.) pentru a folosi tehnologia şi experţii lor în sprijinul guvernului. În Romania, chiar directorul SRI, dr.George-Cristian Maior a lansat conceptul de “reţea” ca fiind mult mai util şi adecvat perioadei istorice în care trăim, decît cel de “agenţie”, cele două concepte avînd dimensiuni distincte în ceea ce priveşte organizarea şi luarea deciziilor.
Apariţia şi dezvoltarea intelligence-ului privat şi în România nu ar trebui să ţină de domeniul transformărilor conceptuale “spectaculoase”! Managementul strategic al oricărei companii care se respectă se bazează, într-o măsură mai mare sau mai mică, pe intelligence-ul privat. Însă, business intelligence-ului este doar o mică parte a ceea ce ar putea deveni intelligence-ul privat dacă va fi proiectat într-un cadru legislativ adecvat (activităţile de detectivi particulari, activităţile de analize de risc, analiză de securitate şi mediu ostil, analiză de surse deschise etc.). Este în interesul întregii societăţi ca securitatea privată şi, implicit intelligence-ul privat!, să fie bine reglementate pentru a pune mai presus de orice principiul legalităţii şi respectarea necondiţionată a drepturilor fundamentale ale omului. De altfel, reglementarea legislativă în concordanţă cu recomandările Uniunii Europene se impune în întreaga industrie de securitate privată, pentru atingerea acestui deziderat militînd, alături de GSD şi Asociaţia Română a Specialiştilor în Securitate (ARSS). În acelaşi context, consider că procesele de reconversie profesională pentru viitorii rezervişti din structurile cu atribuţii informative, dar şi altor experţi din domeniul securităţii naţionale şi ordinii publice, unii dintre ei disponibilizaţi din Ministerul de Interne – aspect amintit de GSD şi în schiţa de reformă a MAI prezentată în perioada precedentă! – s-ar putea realiza firesc, adaugînd un plus de competenţă şi specializare industriei de securitate privată din România. Acest demers ar trebui să vizeze atît o preocupare firească a statului pentru aceşti slujitori loiali ai săi, supuşi multor privaţiuni de-a lungul carierei, cît şi implementarea corectă, pe baze legale, a activităţilor din domeniul securităţii private, în general, şi a intelligence-ului privat în particular.
Din păcate, cred că un astfel de demers nu este posibil fără existenţa şi formarea unei culturi de intelligence în rîndul decidenţilor politici care, în prealabil, deţin o solidă cultură de securitate! Cred că formarea culturii de intelligence a decidenţilor politici se poate face prin implicarea Comunităţii Naţionale de Informaţii (ceea ce se întîmplă!) în parteneriat cu societatea civilă, la toate nivelele central, regional şi local – şi ar trebui să vizeze, în primul rînd:
– reforma managementului resurselor umane ale partidelor politice;
– forma elitelor politice care să includă şi pregătirea în domeniul securităţii naţionale;
– programe de formare continuă în domeniul securităţii naţionale a decidenţilor politici.
– reforma managementului resurselor umane ale partidelor politice;
– forma elitelor politice care să includă şi pregătirea în domeniul securităţii naţionale;
– programe de formare continuă în domeniul securităţii naţionale a decidenţilor politici.
Astăzi, securitatea naţională este reprezentată de o sumă de securităţi – cea societală fiind prioritară! -, iar intelligence-ul, guvernamental şi privat, se află în prima linie de apărare a cetăţenilor. Grupul pentru Securitate şi Democraţie, organizaţie non-guvernamentală implicată în analiza, consultanţa şi training-ul în domeniul securităţii naţionale, consideră ca reforma instituţională coerentă în domeniul securităţii naţionale trebuie să plece de la transformarea Consiliului Suprem de Apărare a Ţării în Consiliul Suprem de Securitate Naţională. În acest fel, insecuritatea alimentară, a sănătăţii publice sau insecuritatea generată de scăderea gradului de educaţie a societăţii vor fi tratate pe picior de egalitate şi cu aceeaşi măsură ca şi securitatea frontierelor. Iar parteneriatul public-privat în domeniul securităţii (companii de securitate, intelligence, ONG) reprezintă fundamentul pentru creşterea sănătoasă a siguranţei – publice şi private – societăţi româneşti.
